Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

sâmbătă, 9 octombrie 2010

K 90 - Pseudo-sfarsit /Arestarea de la Moscova

Asteptarea a devenit insuportabila. Suntem de 12 ore in Aeroportul International Sheremetievo din Moscova si cu tot cu zborul de la Vladivostok, n-am mai dormit de 34 de ore. O zi si jumatate fara un minut de somn, din cauza ca schimbarea de fus orar si stresul acumulat mi-au dereglat complet organismul. Abia astept sa ma imbarc in zborul spre Budapesta, de unde in cateva ore vom ajunge acasa. Macar daca mi-as fi luat ceva de citit poate ar fi fost mai usor, as fi avut ceva sa-mi umple timpul. Ma duc din nou sa fumez, desi nu asta am nevoie, la cat de uscata mi-e gura.

Fumez fara chef, socotind ca activitatea asta mai face sa treaca aproximativ zece minute. Pornesc inapoi catre bagaje. Undeva in stanga este un barulet cu scaune inalte, unde vad ca se fumeaza. Ar fi fot mai comod sa stau aici, dar nu l-am observat. Ma hotarasc sa-mi iau o cafea, cu vaga speranta ca daca nu pot sa adorm, macar sa scap de amorteala cleioasa din mine. Cer un espresso si ma asez la singura masa libera. Atmosfera este dintr-o data vesela, din cauza luminilor si a clientilor care discuta la celelate mese. Amestec zaharul fara graba. Este abia cinci fara douazeci. Daca mai stau un sfert de ora sau chiar douazeci de minute la cafea, mai ramane doar doua ore pana la check-in.
Masa din fata mea ramane libera. Cafeaua s-a racit in ceasca pe jumatate goala. Cinci fara zece. Mai pot fuma o tigara si atunci va fi ora cinci. Sau sa mananc niste bsicuiti din pachetul din buzunar. Ma hotarasc pentru tigara, in ideea ca rontatul biscuitilor o sa imi mai umple putin timp cand ma intorc la bagajele langa care Traian sta nemiscat.

Un tip tanar, imbracat in negru, se apropie de masa mea clatinandu-se. Sub sapca indesata pe cap se vede un par rosu, sarmos. Imi cere un foc intr-o engleza stalcita. Ii intind bricheta spuandu-i «Pajalusta», iar el mi-o inapoiaza dupa ce isi aprinde cu greutate tigara si-mi multumeste tot in engleza. Se intoarce la bar si apoi vine din nou la masa mea, dar privirea mea rece pare sa-l opreasca la cealalta masa. Sa te feresti de omul rosu este un sfat din povesti pentru copii de care imi aduc aminte si ma amuz de unul singur, privindu-l pe roscovan, care soarbe din paharul in care cred ca este vodca, in timp ce ochii par sa-i prinda brusc viata si sa studieze pe furis in toate partile, cu o rotire de antena radar. Ceva imi spune ca nu este deloc atat de beat pe care vrea sa para si ma intreb daca nu cumva este un element strecurat de "colegi".
Blonda cu pantaloni mulati apare si ea agale. Roscovanul o urmareste din priviri cum se apropie de bar, si apoi se intoarce catre mine si-mi face cu ochiul. Ma prefac absent, dar in sinea mea ma intreb daca cei doi au vreo legatura cu noua scena pe care o simt ca se pune la cale. N-am chef de inca o "reprezentatie", asa ca dau sa ma ridic si sa ma intorc la bagaje. Roscovanul vine sa-mi ofere o tigara si ma intreba daca sunt american. Nu sunt american, ii raspund. Cred ca stii prea bine ca nu sunt american, fratioare, continui eu in gand. Roscovanul insista cu pachetul intins si ii arat ca am si eu tigari. Dar ce sunt, insista el prinzandu-ma prietenos de brat.
-Ia rumun! Sunt roman, in raspund osciland undeva intre iritare si amuzament fata de eforturile pe care roscovanul le face ca sa joace rolul de betiv.
Sprancenele roscovanului se arcuiesc deaupra ochilor spalaciti ca si cum ar fi castigat la loterie :
-Ti rumun? Ia Roman! Vot kak interezna ! Esti roman? Pe mine ma chema Roman ! Ia te uita ce interesant!
Mda, se putea si mai bine, dar este si asta un efort de a lega o conversatie. Sunt deja curios care este ideea, sau daca este vreo idee in spatele efortului roscovanului de a ma tine la povesti. Roscovanul imi face semn sa astept si se duce la bar, de unde se intoarce cu doua paharele de votca.
-Trebuie sa sarbatorim, imi spune cu emfaza teatrala in engleza lui bolovanoasa. Bem o vodca pentru ca tu esti roman si pe mine ma chema Roman. Tu esti prietenul meu!
Ezit dar pana la urma ma gandesc ca n-am ce pierde daca ii fac micul joc. Ciocnim si vad ca nu da peste cap paharul, cum este obcieul, asa ca nu ma grabesc nici eu. Simt cum bautura ma arde pe gat si apoi ma incalzeste. Poate asta o sa ma faca sa dorm. Roman roscovanul bate campii despre cat este de incantat ca m-a intalnit si ca este convins ca sunt un om foarte bun, deosebit. Ma uit la ceas si vad ca este deja cinci si zece. Timpul trece dintr-o data mult mai repede. Asta este un lucru bun. Mai stau vreo zece minute cu Roman si apoi ma duc si eu, imi spun, sorbind vodca. Ei, asta chiar ar putea sa ma doarma, daca nu inainte de ceck-in, cu siguranta dupa ce ma sui in avion.
-Si cum te cheama ? continua Roman.
-Walter, ii raspund.
-Walter ?! Asta nu este un nume romanesc, face el privindu-ma cu capul dat pe spate, tinadu-se cu o mana de masa si celalta de cozorocul sepcii.
-Nu, nu este, dar sunt roman. Pana ala urma asta conteaza, nu ? Sau nu mai pot fi pritenul tau ? intreb ironic.
-Ba da, ba da, esti prietenul meu. Ia o tigara ! se grabeste el sa devina cat mai amabil.
Iau o tigara din pachetul lui si vad ca blonda cu pantaloni mulati se apropie de masa si ii cere suav o tigara lui Roman, care o serveste ceremonios si ii ofera bricheta mea. Interesant ! Sa fie oare in echipa?
-Poti sta la masa cu noi, daca vrei , ii spun eu.
Blonda imi multumeste intr-o engleza perfecta si amanuntul mi se pare foarte curios.
-De unde esti?
-Sunt rusoaica dar locuiesc in America, la Portland. Sunt studenta acolo.
-Aha ! Si ce citesti, arat eu spre cartea de pe masa cealalta ?
-Fratii Karamazov.
-N-am citit. E de Dostoievski, nu?
-Aaaa, uite ca romanul cunoaste literatura rusa! face Roman. Bravo! Stiam eu ca esti un tip de treaba!
-Dar n-am citit Dostoievski, adaug eu.
-Nu-i nimic, face el ridicand paharul. Noroc !
-Noroc ! ii raspund si ciocnim.
Roman o intreaba ceva pe fata, care ii raspunde in ruseste. Cat timp discuta imi termin tigara si dau sa ma ridic.
-Nu, nu, nu! se agita roscovanul ! Mai stai ! Te grabesti ?
Imi privesc ceasul. E abia cinci si jumatate.
-Nu foarte tare, ii raspund.
-Atunci mai stai.
De fapt, timpul trece mai usor, chiar daca nu e cea mai grozava conversatie si Roman continua sa ma intrige prin faptul ca se poarta exagerat, desi eu consider in continuare ca nu este atat de beat pe cat vrea sa para. Ma ridic de la masa si ii fac semn sa nu se impacienteze. Ma duc la bar si comand trei portii de rom. Ma intorc cu ele la masa si spun :
-Din partea mea !
Roman si blonda isi iau paharele si ciocnim. Va ca blonda se decurca binisor cu romul si nu se stramba deloc.
Traian apare dinspre locul de asteptare, care este la vreo 20 de metri. Vad ca ezita si ii fac semn sa se apropie.
-Ce faci ? Hai incoace ?
-Tu ce faci ?! imi replica el pe un ton agasat. Te-ai apucat de baut cu astia ?
-E vreo problema ? Stai cu noi !
-Si cu bagajele ce fac ?
-Le putem aduce aici.
Roman se balanseaza brusc si picioarele i se ridica in aer, in timp ce cade de pe scaun. Blonda incearca sa-l prinda de mana, fara succes. Traian imi spune foarte nervos:
-Uita-te la asta ! Beat mort ! Si tu te-ai imbatat !
M-am pilit un pic, dar nu cred ca m-am imbatat si replica lui Traian ma enerveaza. Nu-nteleg de ce se agita asa.
-Uita-te la tine, continua el ! Esti beat !
-Nu sunt beat ! ii raspund, incercand sa-l pescuiesc pe Roman. Te-am intrebat daca nu vrei ceva. Vin imediat, care-i problema ?
-Dunte-n pula mea ca esti mort de beat ! imi arunca el foarte furios si pleaca. Injuratura mi se pare extrem de deplasata si din nou tensinea dintre noi, amortita in ultimele zile, revine la suprafata, mult mai rapid decat se ridica Roman de sub masa. Il asezam pe scaun, eu de o parte si blonda de cealalta.
-Sint bine, mormaie Roman.
-Ei bine, eu ma duc, face blonda golindu-si paharul. Multumesc pentru bautura si drum bun !
-Cu placere ! raspund. Drum bun !
Roman o urmareste cu o privire incetosata si apoi da din mana, ca pentru un lucru fara importanta.
-Merge in America… Si eu vreau sa merg in America. Nu-mi place Rusia ! Fuck Russia ! adauga el.
-Fuck Russia ! repeta strigand.
Deja situatia este neplacuta. Oamenii din jur ne privesc si incerc sa-l potolesc.
-Asculta, Roman, daca tie nu-ti place tara ta, cu-i vrei sa-i placa? Potoleste-te !
Ma ridic de la masa si Roman se repede sa ma imbratiseze. Din instinct sunt atent la buzunarul in care am portofelul. Este inchis cu fermoarul. Incerc sa ma desprin din imbratisarea interminabila.
-Trebuie sa plec, ii spun.
-Nu pleca ! te rog, nu pleca ! Esti un om bun !
-Uite ce-i: mai fumez o tigara cu tine si dupa ia am plecat, OK ?
-OK, bolborosete el mai potolit.
Imi aprind tigara in timp ce roscovanul continua sa repete ca vrea sa merga in America. La un moent dat se opreste si-si aprinde o tigara. Se pare ca situatia s-a calmat. Roman fumeaza si tace. Episodul mi se pare extrem de absurd. Sunt surprins de aparitia unui politist intre doua varste, care se opreste langa Roman si-i spune ceva. Roman sare brusc in picioare si-si ridica mainile. Acum nu mai pare beat deloc. Politistul il perchezitioneaza, pipaindu-i haina si bzunarele, dupa care Roman dispare brusc. Omul ma priveste incruntat si ridic pe jumatate mainile, incercand sa-i arat ca sunt inofensiv. Instinctiv, mi-e teama.
Politistul imi face semn sa las mainile in jos si ma intreaba unde-mi sunt bagajele. Ii arat cu mana directia si imi face semn din cap s-o iau intr-acolo. Ma ridic si pornesc, cu el mergand in spatele meu. N-am facut nimic rau si ma simt cumva agresat de politistul care ma trateaza ca pe un infractor. Ridic bratele, nervos, vrand sa-i arat inca o data ca n-am nici o intentie agresiva. Omul imi impinge mainile in jos, in timp ce lumea din sala ma priveste cu teama. Situatia mi se pare incredibila. Ce nu-i in regula cu oamenii astia ? Ce-i cu toata aiureala asta?
Ajung langa bancheta si ma opresc nedumerit. Rucsacul meu sta sprinjinit unde l-am lasat, dar Traian a disparut. Ma uit in jur si nu-l vad nicaieri. O ameteala neasteptata ma cuprinde si ma intreb cum de este posibil ca Traian sa fi plecat fara sa imi spuna. Pana la urma eu am platit biletele de avion, macar sa-mi fi spus ca pleaca daca n-avea chef sa ma astepte. Ma uit in jur si fac cativa pasi, cu tamplele pulsandu-mi dureros si sangele vajaindu-mi in cap, cautandu-l in continuare prin sala. Politistul se tine scai in urma mea si realizez ca ne invartim in jurul banchetei cu toata lumea holbandu-se la noi. Ma opresc si ma aplec sa-mi iau rucsacul. Ridic privirea catre politist si-i fac semn cu palmele ridicate ca totul este in regula si ca vreau sa plec. Omul asteapta sa-mi iau bagajul. Nu reusesc sa-mi pun rucsacul pe umar cu breteua, pentru ca este prea greu. Il ridic pe bancheta si apoi il iau ca pe balot pe umar si pornesc catre check-in. Trec de bariera metalica si imi dau sema ca am uitat sacosa de plastic cu suveniruri pentru prieteni. Dau sa las jos rucsacul, care imi aluneca si imi cade la picioare. Ma intorc spre politistul care a ramas langa bancheta, iau sacosa si cand incerc sa-mi ridic rucsacul aud o voce rastita langa mine :
-Sto eta ? Ce-i asta ?
Un deget arata amenintator spre ruscsac si-mi ridic privirea de-a lungul mainii pana intalnesc chipul incruntat al unui alt politist, care ma fulgera din priviri. Intrebarea mi se pare culmea absurdului, ca intreaga situatie creata in ultimele zece minute.
-Sto eta ? Sto eta ? repeta politistul mai rastit.
La ce se refera ? La rucsac ? Pai este un rucsac, nu vede ? E rucsacul meu.
-O bomba, ma trezesc ca raspun acru, ridicand din umeri.
-Si ce faci cu ea ? intreaba politistul, de data asta in engleza.
Dialogul este evident absurd, asa ca urmatoarea replica imi vine reflex :
-Nimic. O duc acasa.E vreo problema ?
Ma indrept de mijloc, cu sacosa intr-o mana si cu rucsasul sprinjit de picior. Astept sa vad ca omul ma lasa in pace. Ma priveste in continuare incruntat, in timp ce tacerea devine din ce in ce mai apasatoare. Ar fi cazul sa apara cineva din echipa de filmare si sa-mi spuna ca este o gluma. Ar fi cazul sa incheiem odata cu povestile astea prostesti.
-Vreti sa verficati? spun incercand sa fiu calm si aratand spre rucsac. Imi dau seama ca dialogul ramane in continuare intr-o zona absurda. Dintr-o data simt o senzatie de gol intunecos care ma absoarbe, desi fizic sunt in picioare si privirea imi penduleaza intre primul politist, al doilea, ruscsac si banda de bagaje. Un fior rece mi se scurge in jos pe sira spinarii.
Arat cu mana spre banda pe care se pun bagajele pentru control:
-Check-in ? Pot sa plec la check-in ?
Politistul sta putin pe ganduri si pare sa se destinda. Imi face un semn aproape amabil sa ma indrept spre un panou de plexiglas aflat la mai putin de doi metri. Oare isi stapaneste rasul sau mi se pare mie?
-Asteptati acolo !
Pornesc automat si ma opresc in spatele panoului. Acum ar fi intr-adevar momentul sa iasa la vedere echipa cu camera ascunsa. Tensiunea nu putea ajunge mai ridicata de atat. Zgomotele din jur incep sa se auda infundat si imaginea se incetoseaza pana cand raman doar manuchiuri de lumini si umbre, in timp ce ma sprijin cu mainile de panou ca sa ma pot tine in picoare. A naibii farsa, ruseasca pana la capat!

(Continuarea povestii este in romanul non-fictional TOTUL E BINE CAND SE TERMINA PROST, gasiti link-ul in lista mea de bloguri. Lectura placuta! Walter

K 89 - Sheremetievo

Deschid ochii si vad ca de pe bancheta din fata o fata blonda cu ochelari ma priveste tinta. Ma simt incomodat de fixitatea privirii si de pozitia ei indecenta. Sta cu picioarele sprijinite pe bancheta, cu genunchii ridicati spre piept, usor departati, expunandu-si fundul si triunghiul sexului reliefat de pantalonii mulati si ma priveste pe deasupra unei carti, cu o mana pe dupa cap. Are o figura relativ banala, dar daca n-ar avea haine, atitudinea ar parea desprinsa dintr-o revista pentru adulti cu pretentii artsitice nereusite. Imi trag gluga hanoracului mai adanc peste fata, dupa ce o privire scurta pe ceasul de la mana imi arata ca este aproape patru dimineata. Inca trei ore pana la check-in. La un moment dat am fost cat pe ce sa adorm, dar un grup de tineri s-a inghesuit pe locurile libere si tipul de langa mine s-a ciocnit de picoarele mele, parca intentionat, desi era suficient loc. Nu numai ca nu s-a scuzat, dar m-a si privit cu un ranjet pe care mi-ar fi placut sa il sterg de pe fata cu un pumn. Tricoul fluorescent, mulat pe pieptul plat si ingust cu un imprimeu care spunea « FOR GET ME NOT… » si degetul mic ridicat pe doza de suc pe care o tinea cu afectare mi-au starnit brusc reflexele homofobe de pe vapor. Dupa vreo jumatate de ora au plecat si conversatia galagioasa a fost indeajuns cat sa-mi alunge somnul. As da orice pentru zece minute de somn. Zece minute de somn ar fi pur si simplu extraordinare.
Aud agitatia unei noi sosiri. Un grup de copii asiatici, imbracati in costume sportive iau cu asalt o bancheta din apropiere, sub conducerea a doi barbati in costume negre. Probabil o delegatie sportiva sau ceva de genul asta. Dupa ce-si lasa jos bagajele, incep un sir de exercitii pentru dezmortirea bratelor si picioarelor la comanda unuia dintre supraveghetori, dupa care se aseaza ca un stol de vrabii pe bancheta si incep sa-si desfac pachetele cu mancare si isi paseaza ciripind sticle cu apa. Traian sta nemiscat, cu sapca trasa pe ochi. Nu cred ca doarme nici el. Ochelarista blonda isi schimba pozitia picoarelor, incrucisandu-le cu o lentoare de Basic Instinct si apoi isi coboara privirea absenta pe carte. Ma ridic pe jumatate amortit. Traian deschide ochii fara sa zica nimic, apoi isi reia pozitia de somnolenta.
-Vrei ceva de baut? Suc ? O bere ? il intreb.
Mormaie ca nu. Pornesc spre barul din apropiere si cer o bere la cutie si un pachet de biscuiti. In afara de o ciocolata, n-am mai mancat nimic de cand am coborat din avion. Ma intorc la locul meu si desfac berea. Nu-i simt gustul, ci doar ca ceva imi aluneca pe gat in jos. Poate un pic de alcool ma va molesi cat sa adorm, fie si numai pentru cateva minute. Termin cu greu berea si simt ca incepe sa functioneze, adica sa creeze o vaga stare de somnolenta, dar nu suficienta. Ma ridic din nou si pornesc spre celalalt capat al salii aeroprtului, spre zona de fumat. De undeva apare si tipul cu jacheta gri. Femeia intre doua varste imbracata in albastru deschis din cap pana in picoare, care a sarit ca la comanda cand am trecut pe langa ea, ajunge in scurta vreme langa una din scrumierele cu picior pline ochi si isi aprinde o tigara chiar langa mine, privind in alta parte. Tipul cu jacheta gri sta langa cealalta scrumiera si inspira fumul mecanic, cu o viteza de concurs. Imi sting tigara si femeia in albastru face la fel si apoi pleaca. Raman pe loc. Barbatul cu jacheta gri isi striveste chistocul sarguincios si porneste agale inainte. Stau pe loc si il privesc cum ezita langa un stand de ziare, la cativa metri mai in fata. Imi mai aprind o tigara, in timp ce omul cerceteaza ziarele cu un interes subit.
Termin tigara si pornesc spre locul in care mi-am lasat bagajele. Ma opresc si mai iau o bere. Blonda a disparut, dar bagajul ei, un rucsac rosu, este tot acolo, ca si cartea lasata pe bancheta. Apare pe cand termin a doua bere. In ciuda asteptarilor, cea de a doua bere nu are efect somnifer, ci doar diuretic. Ma ridic sa arunc doza la cosul de gunoi si apoi ma duc spre toalete. Astept sa se elibereze un loc si dupa ce scap de surplusul de bere ma spal indelung pe maini si pe fata.
Merg spre bnancheta cu miscari automate. Sala s-a mai golit un pic. Un cuplu destul de tanar isi aseaza bagajele pe bancheta din drepta si il aseaza baiatului de vreo zece ani care ii insoteste, pe jumatate adormit, sa se intinda pentru somn. Baiatul tremura si tatal desface un ziar si il acopera cu foile. Scena ma surprinde si continui sa privesc tinta cum baiatul tremura sub ziare. N-am mai vazut asa ceva decat in filme. Se vede ca baiatul este foarte obosit si probabil de aceea ii este si frig. Dupa vreo cinci minute ma ridic, imi scot hanoracul si ma apropii de copil. Le cer permisunea parintilor sa-l invelesc cu jacheta mea. Ma privesc uimiti si tatal face un semn ezitant de aprobare. Dau ziarele la o parte si il invelesc pe baiat, care geme usor. Ma intorc la bagaje si imi scot o alta bluza, pentru ca si mie mi-e frig doar in camasa. In scurta vreme, dupa un dialog cu voce joasa, mama copilului dechide o valiza si scoate ceva de imbracat, cu care il acopera si apoi vine sa-mi inapoieze hanoracul. Imi iau hanoracul in timp ce in minte imi vine expresia « covered by newspares », in sensul de subiect relatat sau dezbatut de presa si ma gandesc din nou la conferinta de presa care ar trebui sa fie maine seara, cand ajungem la Cluj, in timp ce minutele se dilata si se scurg din ce in ce mai incet, ca si cum timpul ar sta sa se opreasca in loc.

K 88 - Zborul spre Moscova

Privesc prin hublou si nu vad decat o patura compacta de nori albi, pe care soarele ce straluceste cu putere ii face sa reflecte lumina. Inchid ochii si simt un fior de satisfactie ca in sfarsit ne indreptam spre casa. Inca sunt agitat si nu reusec sa stau prea mult cu ochii inchisi. Imi privesc ceasul de la mana si rememorez episodul straniu din autubozul care ne-a transportat de la cladirea aeroprtului la avion, cand privirea mi-a alunecat pe ceasul de la mana asiaticului de langa mine. Stiu ca aproape am tresarit cand l-am auzit soptind « piervii ». M-am gandit instantaneu la sloganul companiei MTS, ale carei servici le-am folosit pe drum si la cum ii spusesem lui Traian ca ar fi trebuit sa ne fotografiem lanaga unul dintre panourile lor publcitare, pentru ca si noi suntem « piervii », primii care am ajuns la Vladivostok in conditii atat de neobisnuite. Cum de a soptit tocamai cuvantul asta ? Un nou semnal din partea echipei nevazute ? Mi se confirma inca o data ca nu suntem singuri si ca cineva ne ajuta in continuare, la finalul calatorii care ne-a facut sa devenim primii romani care au ajuns la Vladivostok cu o rabla? Inchid din nou ochii, incercand sa-mi controlez agitatia. Ar fi extraodrnar daca as putea atipu un pic, fie si pentru cateva minute.
Am sperat sa vad la un moment dat Baikalul de sus, din avion, dar fie n-am aproximat bine momentul, fie nu l-am vazut din cauza norilor. Statul in scaun este si mai obositor dupa somnul insuficient de azi noapte si oboseala cronica adunata intr-o luna de calatorie. Cele trei nopti la Vladivostok au fost doar un paleativ pentru starea de epuizare fizica si psihica. Stiam ca cel mai greu trec ultimele ore ale drumului si zborul mai dureaza inca vreo 6 ore. Am vazut deja un film, « Piratii din Caraibe » si acum urmaresc o comedie clasica ruseasca de prin anii ’70. Imi aduca minte vag de actorul principal, pentru ca l-am mai vazut in filme rusesti difuzate in Romania. Filmul nu are traducere in engleza, asa ca il inteleg pe ghicite. Pentru moment, chiar daca ma dor toti muschii, starea de liniste din avion, cu pasagerii care motatie pe locurile lor ma relaxeaza, chiar daca insuficient. Continua sa ma intrige comportamentul bizar al stewardului care serveste in zona noastra, si care ma priveste oarecum speriat si nu pot sa inteleg de ce. Cred ca in afara de ochii infundati in cap de nesomn arat normal. N-am comentat nimic, n-am cerut nimic special. E posibil sa fi fost prevenit ca sunt un calator « mai aparte » ? Oricum as lua-o omul nu se poarta normal. Sa fie oare nou in meserie ? Nu pot spune ce, dar ceva nu este in regula cu el.
Ma stradui sa inteleg filmul, impingand undeva in spate grija celor 18 ore asteptare pana la zborul spre Budapesta pe care le avem de indurat dupa ce ajungem la Moscova. Comedia se bazeaza pe o confuzie si pe faptul ca eroului principal i se astrecoara niste diamante care trebuie scoase din tara cu ocazia calatoriei de vacanta pe care o face in strainatate. Ceea ce ma amuza este ca am regasit o scenea in care eroul, ca sa scape de eventualele consecinte, declara gangsterilor ca va uita tot si nu va spune nimic nimanui. Cam asa m-am simtit eu in seara in care mi-am dat sema ca sunt urmarit si ma gandeam ca n-o sa suflu o vorba nimanui, numai sa fiu lasat in pace. Pana la urma, repertoriul emotiilor predispune la stereotipuri. Apoi, mai recunosc o fraza, se pare celebra, pe care am auzit-o de la unul din baietii din gasca de la Baikal, cu care am stat la bere pe malul lacului. «Russo turisto, publico moralia » declara ritos intr-o italieneasca de balta personajul cand este acostat de o prostituata. Aproximativ o declaratie ca este turist rus si morala publica nu-i ingaduie sa accepte invitatia, replica ce a devenit o gluma cand cineva refuza o invitatie pe motiv ca nu se cade.
Dupa ce se termina si cel de al doilea film, oricat ma stradui sa dorm, nu reusesc. Poate ca o sa motai in aeroport la Moscova. Nici calatoria de intoarcere nu este usoara : noua ore de zbor, optsprezece de asteptare, inca trei ore de zbor si sase de calatorie cu microbuzul.
Timpul de zbor trece extrem de greu si a doua masa servita de la plecare il mai fragmenteaza putin. Cer un suc de rosii pe cere stewrduul mi-l sreveste cu aceeasi privire piezisa si tematoare si ii studiez pe cei doi barbati din randul alturat, care daca n-ar calatori cu o fetita de vreo 6-7 ani, as fi jurat ca sunt insarcinati sa ma supravegheze. Cand ne-am imbarcat la Vladivostok am studiat figurile celor care urcau in avion, apasat de senzatia ca supravegherea mea continua. Apoi mi-am dat seama ca oricum nu pot schimba cu nimic situatia si am incercat sa ma gandesc la altceva. De pilda daca voi reusi sa organizez o conferinta de presa in timp util la intoarcerea in tara si daca vom ajunge la stirile de seara. Avand in vedere ca ajungem sambata si in week-end nu se intampla mare lucru, am avea mari sanse sa intram si la stirile de seara si poate sa aparem in tot cursul zilei de duminica. Abia astept sa ma vad acasa. Cred ca doar atunci voi resimti cu adevarat multumirea fata de reusita noastra. Si apoi sa plec in vacanta in Grecia, ca sa-mi incarc bateriilele pentru productia filmului. Acum imi dau sema ca am procedat cat se putea de anapoda, pentru ca in loc sa ma odihnesc macar vreo doua saptamani inainte de inceperea expeditiei si sa nu fac nimic, atunci am alergat si mai mult. Asa ca celelate luni de stres au fost incununate cu un efort si mai mare, dupa care a urmat calatoria asta incredibila, cu somn tot mai putin si griji constante.
Ceasul arata noua si jumatate seara, dar la Moscova, din cauza diferentei de fus orar este abia unu si jumatate. In mai putin de ora vom ateriza pe Seremietivo 1 dupa care trebuie sa ne facem transferul pe Seremetievo 2, care este aeroportul pentru zboruri internationale. Aprope ca as adormi, dar organsimul meu este in continuare bulversat de lumina puternica a amiezii. Creierul functioneaza ca si cum ar fi seara, pentru ochi este miezul zilei. Din pacate, sunt prea sensibil la schimbarile de fus orar si ma adaptez greu. In schimb reactionez la lumina; mi-e somn cand este intuneric si ma trezesc imediat ce se face lumina. In fine, ora sa treaca si orele astea cumva si voi avea si timp de odihna.
Aplauzele pasagerilor marcheaza sfarsitul aterizarii, destul de abrupte. Astept ca avionul sa termine rulajul pe pista si sa inceapa debarcarea. Am nevoie de toaleta si sa fumez o tigara cat se poate de urgent.
Trebuie sa mai astept cu fumatul pana ne ridicam bagajele, ceea ce face asteptarea si mai lunga. In sfarsit, iesim din aeroprt si caut peronul unde este autobzul pentru transfer. Incarcam bagajele si cobor pe trotuar, grabindu-ma sa profit de minutele pana la plecarea catre Seremetievo 2. Trag cu sete din tigara, in timp ce remarc ca sunt urmarit de un barbat scund cu jacheta gri si un vag inceput de chelie.
In jumatate de ora ajungem si la terminalul international. Sunt complet cheaun de cap. Pentru organismul meu este aproape miezul noptii, dar ceasul ara doar 5 dupa amiaza. O senzatie de sfarsela neclara mi se scurge prin corp si un gust de cenusa imi staruie in gura. Recunosc simptomele epuizarii extreme si a lipsei de somn. Intram in aeroport si caut o zona de asteptare. Gasesc zona de asteptare, spre care mai multe persoane se inghesuie simultan intr-una din migratiile periodice din aeroport si reusesc sa prind si eu un loc liber. Imi sprijin bagajul de marginea banchetei de plastic rosu si inchid ochii, convins ca n-am nici o sansa sa dorm in pozitia asta si cu galagia din jur. Oricata apa as bea, senzatia de uscaciune din gura si din gat nu dispare. Nu pot sa-mi dau seama nici daca mi-e foame. Mi-e somn dar stiu ca nu pot adormi. Nervii imi sunt intinsi ca pe role. Trebuie sa rezist pana la check-in-ul de maine dimineata sau de fapt se de maine seara, dupa cum il resimte organismul meu complet dereglat.

K 87 - Plecarea din Vladivostok

Imi indes ultimele lucurri in rucsac si apoi ma asez pe pat, asteptand ca si Traian sa termine de impachetat. In sfarsit vom porni spre casa. Am vorbit cu un amic de al Alionei, un rocker cu dintii rupti pe care l-am cunoscut ieri, sa ne duca pana la aeroport. L-am intalnit dupa interviu, cand Aliona ne-a invitat sa-l cunostem pe un finlandez care a traversat Siberia de unul singur, pe motocicleta. Cam acelasi traseu ca si noi, doar ca pana la Urali a coborat dinspre nord prin Moscova. Am fost destul de absent, asteptand ca pe ghimpi sa para echipa de la camera ascunsa.
Din pacate nimeni n-a venit sa spuna nimic legat de farsa si ma intreb daca cumva finalul nu este pana la urma in Romania. Oricum, abia in Romania se incheie cu adevarat calatoria noastra, pentru ca ea presupune si reintoarcerea. Sau poate tot lantul de ciudatenii sunt pure coincidente, si atunci tin de cu totul alta instanta decat o televizune. Iar asta este mult mai serios, inspaimantator chiar, pentru ca inca nu le-am priceput sensul si cred ca nu degeaba s-au intamplat. Am pornit la drum cu gandul secret de a avea o revelatie. Mi-am spus ca in Siberia as putea avea o dovada, un semn al existentei lui Dumnezeu. Ca ma voi intalni cu cineva care sa-mi transmita un mesaj. Nu mi-a spus nimeni nci o fraza profetica, dar s-au intamplat atatea lucruri ciudate incat nu mai stiu cum sa le leg, pentru ca nu vad finalul. In mare, am vazut cateva situatii care semanau cu fragmente din trecutul meu, si inca in ordine cronologica. Dar nu pot trage o concluzie. Poate se va lega totul dupa ce ajung acasa. Varianta cu farsa este insa cea mai plauzibila.

Il sun pe rockerul cu dintii rupti dar nu-mi raspunde. Zicea ieri ca se pregatea pentru o bauta serioasa, cu niste amici si pare ca lucrul s-a intamplat. Il sun si pe Mihail, pretenul Taniei, caruia i-am promis ca-i lasam masina. Mihail imi raspunde ca ajunge in douazeci de minute. Il intreb daca ne-ar putea duce el la aeroport si imi spune ca da. Problema transportului fiind rezolvata, nu mai avem decat sa asteptam.
Sunt vag mahmur, de la berile de aseara. Am luat niste bere si am stat in camera cu Traian, uitandu-ne la filmari. N-am baut mult, cred ca trei beri, dar am amestecat berea cu niste gin tonic la cutie si se pare ca n-a fost deloc o combinatie fericita. Am si dormit destul de putin, agitat din cauza plecarii. Indrept cuvertura de pe pat si golesc scrumiera cu o replica ce mi se invarte in cap, venita de undeva din adancurile memoriei, fara nici o legatura cu situatia. Este o fraza spusa de un fotomodel care mi s-a lipit de creier fiindca era celebrul cliseu cu frumusetea interioara. Fata spunea cu un puternic accent latin « Hello! My name is Bambi and I never dreamed that I could be a super-model. And I think the real beauty comes from inside ». Ce simpatic, e bine sa fii fotomodel, toata lumea este draguta cu fetele dragute, care trebuie doar sa fie dragute si sa asculte indicatiile. Mai ales in contextul actual, cand toata lumea vestica se straduie sa fie politically corecta nimeni nu va spune nimic rau unor fete dragute, chiar daca nu le duce capul. Chiar ca as vrea sa fiu si eu fotomodel acum, sa nu-mi bat capul cum ajungem casa ci doar sa fiu atent sa spun la timp chestia cu adevarata frumusete care vine din interior…

Rucsacul este foarte greu, l-am indesat pana la refuz. And I think the real beauty comes from inside…Desi am abandonat foarte multe lucruri in masina, tot am o multime de boarfe. Imi pare rau ca nu mi-am mai putut lua ghetele cele vechi. Deja ma leaga multe amintiri de ele. Dar la un moment dat trebuie sa te mai si desparti de obiecte… Mai ales ca Laura stramba din nas de fiecare data cand ma vede cu ele. Well, I never dreamed that I could be super-model…
Aranjez bucata de panza inflorata care tine loc de fata de masa si imi pun telefonul mobil in buzunar. Portmoneul este la locul lui. Casetele sunt la Traian. Cam asta este. Plecam din Vladivostok. Adica suntem pe aproape. Este zece fara zece, putem cobori, Mihail trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta. Interesant este ca ma asteptam sa dau la Vladivostok, daca farsa ar respecta modelul cronologic, cu cineva care sa semene cu Mamie. Asta ar fi fost ceva… Daca nu era ea, as fi plecat de pe vapor mult mai repede, imediat ce mi-as fi platit datoriile si m-as fi intors lefter.
Las cheile la receptie si iesim in parcarea pensiunii. Dacia noastra este singura masina din parcare. Pot sa spun ca a facut o treba buna, oricate emotii am avut pe drum. Important este ca a rezistat. Abia astept sa vad ce fata o sa faca Bonnecourt, reprezentatul francez de la Uzinele Dacia caruia ii inaintasem solicitarea de sponsorizare si care m-a refuzat, pretextand ca trebuia sa fie un proiect mai consistent. Renault a cumparat Uzinele Dacia si am apelat la ei pentru ca Dacia este automobilul national in Romania. De fapt Bonnecourt s-a temut evident ca expeditia nu va reusi si pe de alta parte ca masinile lor nu vor rezista si atunci s-ar fi ales cu o publicitate proasta. Cand i-am spus dezamagit ca regret ca nu se fabrica Mercedes in Romania, pentru ca ei sigur mi-ar fi dat o masina, a dat din colt in colt. Ei bine, la expeditia viitoare ma pot duce sa cer o masina oricarui mare producator. Am demonstrat ca am reusit o calatorie foarte grea cu o rabla, asa ca as pute gasi un sponsor serios pentru urmatoarea expeditie.
Mihail apare insotit de doi barbati trecuti de patruzeci de ani. Unul este mecanic, celalt politist. Au venit sa vada masina si s-o duca de acolo. Le arat unde sunt problemele, piesele de rezerva si ii dau cheile lui Mihail. Mihail sta putin pe ganduri, apoi ma intreaba daca nu pot conduce eu masina pana la agentia de voiaj unde lucreaza Tania si Julia. Julia, care ne-a ajutat sa obtinem vziele, tocmai s-a intors din strainatate. As putea cu ocazia asta s-o salut si lui ii este mai usor s-o ia mai traziu de acolo. Accept si pornesc motorul.
Il umez pe Mihail si in cateva minute ajungem langa o cladire in renovare, de pe o strada laturalnica. Copacii tin putina umbra in fata soarelui care incepe sa arda cu putere. Cobor si intram in cladire. Biroul agentiei este chiar la parter, o incapare separata de hol cu un geam mare de stcila.
Intru si fac cunostinata cu Julia si celalta colega din incapere, Olga. Iau loc langa biroul Juliei. Nu semana de loc cu sora ei. In schimb seamana foarte bine cu… Mamie. Aceeasi statura, aceeasi forma a fetei, acelasi nas, ceeasi gura cu buza de jos usor impinsa infara. In fara de culoarea ochilor si a parului, asemanarea este izbitoare. Cand incepe sa vorbeasca, realizez ca are o pronuntie ciudata, probabil deformata de faptul ca isi impinge voit buza de jos in fata. Este posibil ca asta lipsea din lista asemanarilor. Oricum, trebuie sa recunosc ca au facut o treba buna rusii astia! Asa o sosie, mai rar! Oare cat timp or fi cautat? Exista doar doua posibilitati sa stie cum arata Mamie: fie fografia din cutia in care tin actele si alte lucruri de genul asta, care este acasa si la care nu aveau acces decat cu permisunea Laurei, fie intrand pur si simplu pe adresa mea de e-mail, unde exista un mesaj de la Mamie cu fotografia ei atasata. Pana la urma care-i insa ideea? Ca jocul continua ?

K 86 - Fetita cu detectivi

Imi adun de pe terasa inchisa cu gard metalic hainele uscate si ma intorc in camera. Ma imbrac in viteza si imi fac o cafea. Sunt in continuare incordat, desi ziua de ieri facut ca lucurile sa intre in normalitate. Am plecat de la batrana, ne-am gasit cazare la o pensiuen ieftina aproape de centru si cel mai important, am schimbat zborul catre casa pentru joi. Din pacate, legatura din Moscova este abia vineri dimineata, asa ca avem de asteptat 18 ore la Moscova zborul pentru Budapesta, in loc de cele 3 ore cat ar fi fost daca prindeam aceeasi zbor de sera ca cel cu rezervarea din Romania. De la Budapesta cu microbuzul in 6 ore suntem in Cluj. In total, in 30 de ore am parcurge toti cei 11.000 de kilometri care ne despart de casa. In 30 de ore acoperim distanta parcursa in 30 de zile.
Ieri, dupa ce ne-am mutat, am stat in camera si n-am mai iesit nicaieri. Traian s-a dus singur prin oras, in timp ce eu mi-am spalat hainele si m-am uitat la televizor. Astazi este ultima zi pe care o petrecem la Vladivostok. Maine, la unu dupa amiaza, vom sbura spre Moscova. Traian a vorbit cu cineva de la un ziar din Vladivostok si am fost de acord sa dam un interviu. Am stabilt ca ne intalnim in dimineata asta, dupa 10. Este abia ora 9 si daca Traian nu se trezeste singur, il mai las sa doarma inca jumatate de ora. Poate cu ocazia interviului va lua sfarsit oficial farsa asta ciudata, care mi-a facut nervii praf.
Traian se ridica si el din pat in scurta vreme si la 10 fara un sfert iesim din casa. Ziua este foarte senina si calda si deja incep sa traspir, din cauza umiditati ridicate. Pornim in susul stradutei care da in bulevradul principal, ca sa luam un autobuza care ne va duce pana la redactia ziarului pentru care vom da interviul.
Luam autobuzul numarul 38 si sunt atent ca sa numar statiile. La a sasea trebuie sa coboram si apoi sa dam telefon si o sa vina cineva dupa noi. Si din autobuz, Vladivsotok-ul nu ofera nimic care sa-mi schimbe impresia initiala. Este in continuare un oras neingrijit, care imi da senzatia ca iarna, cand nu mai exista vegetatie si cerul este mohorat, trebuie sa arate chiar foarte trist.
Coboram la statia indicata. In zona sunt cateva cladiri vechi pe o parte a strazii, iar pe celalta ceva care aduce a complex comercial si niste blocuri inalte in planul doi. Sun la numarul de telfon pe care il am si vorbesc cu Aliona, ziarista care ne va intervieva. Am ajuns mai devreme sii ne roga s-o mai asteptam jumtate de ora. Ii spun ca nu este nici o problema si ca o asteptam in statia de autobuz.
Ca sa mai treca vreme, mergem spre magazinele din cladirea de beton din apropiere. Inauntru sunt cateva raione cu produse diverse, majoritatea artciole de imbracaminte. Foarte putina lume. Ma opresc in dreptul unui mic stand cu carti. Caut o carte de povesti, dar nu vad nimic de genul asta. Langa mine apare ca din pamant o fetita de vreo 9 ani, imbracata cu o rochita roz, cu parul legat in doua cozi lungi. Studiaza cu atentie raftul de carti.
-Nu stii unde gasesc carti de povesti? o intreb.
Fetita ezita un pic, pana pricepe intrebarea pronuntata destul de stalcit.
-Nu stiu, imi raspunde si dupa o mica pauza, adaga: Mie nu-mi plac povestile.
-Nu-ti plac povestile? Dar ce carti iti plac?
-Cu detectivi, imi raspunde.
Apoi pleaca, in timp ce eu imi aduc aminte cum Laura imi povestea ca atunci cand era mica, romanele politiste erau favoritele ei si inotdeuna ghicea cine era criminalul cu mult inainte sa se termine cartea. Ma uit la ceas si pornesc catre locul de intalnire, gandind-ma la ultima convorbire cu Laura si la vehementa cu care imi repeta ca nu este o farsa. Poimaine dupa amiaza voi fi in Romania, toate misterele se vor lamuri si ma voi putea considera, in sfarsit, in vacanta.
Mai astept i ca zece minute in umbra pe care o fac copacii de langa staia de autobuz, rastimp in care isi incheie si Traian turul prin magazin si in cele din urma pare si Aliona. Este cam de o varsta cu noi, blonda, draguta si nu seamana cu nimeni cunoscut. Ne invita s-o urmam, ca sa ajungem in redactie. Pornim in urma ei, catre unul din blocurile din spatele complexului comercial.

K 85 - Furtul fotografiilor

Muzica inceteaza la fel de brusc pe cum a inceput si lumea incepe sa se imprastie. Atmosfera festiva a durat in jur de o ora. Ne ridicam si pornim catre blocul in care ne vom petrece prima noapte la Vladivostok, in timp ce zona se umple de figuri dubioase pe masura ce oamenii imbracti de plimbare se scurg in sens invers.
Biletele de avion sunt pentru samabata la amiaza. Nu prea am chef sa stam toata saptamana la Vladivostok. Orasul este pe cat de scump pe tat de urat. Ma opersc sa imi leg un siret si cand dau sa-l ajung din urmna pe Traian care o luase inainte, vad ca sta de vorba cu o pereche in jur de 40 de ani. Ma apropii, curios de subeictul de la care a inceput discutia, pentru ca Traian vorbeste deja de masina. Il intreb cu voce scazuta de unde ii stie si imi spune ca tipul, care este foarte beat, l-a luat la intrebari, vazand-ul ca este strain. Omul ma priveste cu fixitatea betivului agresiv si ma ia de ceafa, ca sa ma poata privi in ochi. Ii apuc mana drepta ca pentru salut, dar de fapt vreau sa am un minim control in caz ca ii trece prin cap sa ma pocneasca. Scandalul pluteste in aer. Ma gandesc ca trebuie sa spun cuvintele potrivite ca sa-l calmez pe betiv, pentru ca evident are chef de harta. Ingrijorarea de pe chipul partenerei este evidenta. Ambii vorbesc engleza. Ea este arhitect, iat el pilot. Incantat de cunostinta, zic. Pilotul aproape ca imi trage un cap in gura si ma eschivez in ultima clipa. Nici el nu parea foarte hotarat, asa ca miscarea se termina intr-o ciocnire nesigura capetelor noastre. Femia sare sa-l prinda in brate. Omul se desprinde de mine si se lasa sa alunece in genunchi, imbrtaisa-ndo pe femei care il mangahie pe cap ca pe un copil. Din priviri ma inteleg cu Traian ca este momentul s-o luam din loc si lasam cuplul cuprins de melancolie etilica ruseasca sa isi fac declaratii.
Traversam bulevardul si urcam treptele care dduc catre blocul cocotat pe panta, in timp ce inserarea coboara lent. Ajung lanaga masina si imi scot rucsacul cel mare din prtbagajul prin de praf. Deschid ursa sa-mi iau din masina si vad ca ceva pare diferit. Lipsete un sca de dormit si rucsacul meu mic, in care tin n paratul de fotografiat si actele masinii. Ma uit peste tot, rascolind lucrurile. Degeaba, lipseste rucsacul in care aveam aparatul cu fotografiile de la Irkutsk incoace si Cd-urile cu toate celelate fotografii facute de cand am pornit la drum. Nu gasesc nci telefoanele mobile.
-Cineva ne-a furat rucsacul cu aparatul foto, ii spun sfarsit lui Traian.
-Ne-a furat rucsacul ? Pai nu ne-am inteles ca nu-l lasi nciodata din mana ? sare le la mine. De ce l-ai lasat ? Adica am ramas fara poze ? fara toate pozelel ?!?/
-Da, am ramas fara poze…
-Bai, nu pot sa cred, iar ai facut o tampenie !
Din nou, vina se sparge in capul meu. Usa din spate nu se inchide bine, dar nu mai sunt sigur daca ceva a fost fortat sau nu. Oricum, incuietorile sunt atat de slabe incat nu e greu sa le descui si cu cel mai simplu speraclu. Din nou traiesc aceeasi senzatie sinistra ca atunci cand am vazut masina indoita. Dar deja doua ghinioane sunt prea mult pentru o singura zi. Vladivostok-ul este fara drept de apel o mare dezamagire. Ma gandesc ca as putea pune un anunt langa masina, ca vreau doar fotografiile, iar hotul poate sa-si pastreze aparatul foto. Apoi imi dau sema ca ar fi absolut inutil.
-Hai sa mergem, ii spun lui Traian. Asta este, n-avem ce sa mai facem.
-Si telefoanele?
-Pai am crezut ca sunt la tine…
-Nu-s la mine ! Am ramas si fara telefoane ! Nu mai avem nici o legatura cu Romania! AM ramas singuri aici! Cine sa mai stie de noi?
-Dar stiam ca sunt la tine, raspund eu.
Traian se cauta prin bzunare si pruin rucsac.
-Nu-s, imi raspunde incruntat. Nu sunt!
Imi aprin o tigara si ma las pe vine, spijinidu-ma de gardul metalic al parcarii. Nu ma pot obisnui cu ideea ca amzbarcit-o tocmai la sfarsit. Ce dracu' se intampla? Toate sunt pe dos. Atata chin ca sa mai luam un sut in fund la final.
Imi iau rucsacul si intru in scara. Traian vine dupa mine si urcam in lift fara o vorba.
Gazda ne deschide si-i dau banii, dupa care intram in camera in care pe langa patul existent, a mai instalt un pat pliant. Ma duc sa dechid fereastra si privesc lumintele care sclipesc mai jos. Pur si simplu nu ma pot obisnui cu ideea ca m ramas fara fotografii. Daca este o noua poanta? Sa de toti dracii in sinistrul simt al umorului ruseesc ! Mi-aduc aminte de glumele pe care le stiau prietenii mei basarabeni, crecuti in fosta URSS si cum nu pricepeam cu de ajungeau sa se tavaleasca de ras la chestii care mie nu-mi pareau nicidecum amuzante. Rusii sunt altfel, imi ziceau, cu ochii in lacrimi. Nu poti sa-i intelegi daca n-ai crescut acolo. E alta lume. La dracu, e alta lume care ma dezamageste cumplit!
Ma asez pe patul pliant, lasandu-i-l pe celalat lui Traian, care simt ca m-ar strange de gat. Dar oare se preface sau chiar n-a fost pus la curent cu noua smecherie? Poate ca s-au gandit sa rada de amandoi deodata… Oare totul mi se pare? Sau pur si simplu ultimele aranjamente au ca scop doar sa ne toace nervii si sa facem o prostie?
-Uite, erau la mine telfoanele… Eray=u in borseta… mormaie Traian.
Adica telefoanele erau la el? Ce-u cu circul asta? Nu cred ca nu stia ca le are. E o aiurela cretina! Si vreau sa se termine! Vreau sa se tremine ininte sa incep sa ma dau cu capul de pereti!
-Da-mi telefonul! Ii zic.
-De ce sa-ti dau telefonul ?
-Ca sa dau telefon!
-Cui sa dai telefon ? Nu vezi in ce hal esti?
Intrebarea lui mi se pare extrem de stupida. Cum adica in ce hal sunt? Sunt cu nervii la pamant si vreau sa vorbesc cu laura, singura perosan in care am incredere in moentul de fata.
-Vreau s-o sun pe Laura! Da-mi telefonul!
-Nu ti-l dau ! Dac ii spui o prostie
-Da-mi telefonbul, vreau sa vorbesc ! E telefonul meu !
-Da’ daca nu-lt tineam eu, acum nu-l aveai!
Replica asta este logica, dar apartine de o logica puerila. Intind mana si Traian imi da in cele din urma telefonul. Formez numarul si aud dupa ce sun , tonb de ocupat. Inseamna ca Lura mi-a inchis si ma va suna inapoi. Tlefonul suna in cele din urma si raspun.
-Alo !
-Alo, salut ! aud eu vocea degajata a Laurei. Habar n-are de rahatul care ni se intampla.
-Laura, e nasol aici!i-au furat rucsacul cu paratul foto si toate fotografiiile de pre drum….
-ti-au furat aparatul ? O, imi pare rau… Lasa….
-Vreau sa se tremine odata farsa asta tampita ! spun eu, sperand ca mesajul meu ajunge la idiotul care a pus la cale toata tarasenia.
-Dar nu nici o farsa ! spune Laura brusc nervoasa. Nu e nici o farsa ! continua, incercand sa adopte un ton mai amabil.
-Ba e o farsa si tu stii foarte bine! ii intorc eu vorba
-Nu e nici o farsa, iti repet! spune ea si simt ca face mari eforturi sa isi stapaneasca iritarea, pe un ton sec, care ma scoate cel mai tare din sarite. Intelegi? Nu e nici o farsa! Trebuie sa pircepi!
Ma simt extrem de singur si deznadajduit. Ba stie foarte bine ca este o farsa!
-Parca vorbesc cu un robot ! Aveam nevoie sa vorbesc cu cineva ca re sa ma inteleaga si tu imi raspunzi de parca ai fi un robot! spun si simt asa un val de furie incat arunc telefonul din mana.
Carcasa se desface in bucati si Traian il pescuieste de pe jos, dupa care se repede la mine cu pumnul ridicat.
-Ce faci, tampitule ! Vrei sa ramanem fara telefon ?
Mana lui oscileaza si incele din urma renunta sa ma pocneasca. Sunt socat. Traian vrea sa ma loveasca! Dupa totate tampeniile de pana acum, asta pune capac!
Ma ridic si ma duc catre fereastra dar dintr-o data ma simt coplesit de gandul ca toate eforturile de pana cum au fost inutile si ceva rau se va intampla in curand. Nu mai inteleg nimic. Poate chiar nu este o farsa. Dara atunci toate concidentele ciudate ma sperie si mai tare. Dau sa ma sprijin de perete si mana ajunge pe un raft de lemn, care se prabuseste cu mare zgomot. Traian ramane incremenit pe pat, privindu-ma cu ochi holbati, in timp ce ma aplec sa culeg raftul. Usa se dechide si batrana apare furioasa. Dau sa-i explic ce s-antamplat dar nu spune decat ca vrea ca maine dimineata sa plecam cat se poate de repede. Daca as putea, as pleca chiar acum direct acasa. Dar nu pot si distanta pe care am lasat-o intre casa si locul in care sunt acum se dilata ca un vid negru doar cand incerc sa mi-o inchipui.
Totul pare absurd si fara sens. Ma duc la ferestra si priviesc in gol. Imi scot o tigara, mi-o aprind si brusc un hohot de plans mi se desprinde din cosul pieptului. Nu mai pot sa-mi stapanesc spasmele si trupul mi se scutura in convulsii ritmice. Imi aud icnetele si nu mi le pot controla, oricat de penibile le consider. Ma uit in jos, la intunecimea de langa bloc si vad iesirea din scara si niste gunoaie imprastiate pe acoperisul plat de la iesire. Farsa din The Game se termina cu saltul in gol al lui Michael Douglas, care cadea pe o saltea in sala in care toti prietenii il asteptau ca sa-i ureze la multi ani. Jos nu e decat cimentul murdar. Ma simt oribil si continui sa incnesc spasmodic. Oare ce se va intampla cu mine?

K 84 - Cea mai scumpa cazare

Intram in liftul care pare si mai sinistru decat restul blocului de zece etaje, din cauza dimensiunilor foarte mici si a uzurii evidente. Intunecimea din cutia metalica ce ne urca spre etajul opt este vag imprastiata de eforturile zadarnice ale unui bec slab, montat intr-o caseta de sticla intarita cu plasa de sarma.
Ajungem la destinatie si o lasam pe Tania sa sune la una din usile de pe coridrul intunecos, in care miroase a mancare si a hartie umeda. O femei maruntica, cu parul vopsit intr-un rosu intens, ridata si cu buze subtiri, ne descchdie si dupa ce se mbratiseaza cu Tania ne pofteste sa intram. Doamna este pensionara, ne explica Tania, iar in dreapta este camera in care putem sa dormim. Apartamentul este foarte modest. Curat dar trist, cu mobila de prin anii ’60. Prin fereastra deschisa se aud estompat zgomotele traficului si aerul cald aduce miros de benzina si mare. Suntem destul aproape de ocean, in zona veche a orasului. Nu ma intereseaza prea mult conditiile, dar cand aud pretul sunt foarte uimit. Pensionara ne cere 900 de ruble de caciula. Atat costa camera de hotel de la Ekaterinburg pentru amandoi. Spun ca este destul de mult dar doamna imi explica acra ca nu suntem obligati sa stam. Evident, la ora asta este destul de greu sa cautam un hotel, mai ales ca suntem morti de oboseala. Doamna joaca tare si ne povestete ca a inchiriat la pretul asta unui cuplu polonez care a sta trei saptamani. Imi vine foarte greu sa cred ca o pereche din Polonia a platit 1000 de dolari sa locuiasca in modestul apartament, de fapt doar in una din cele doua camere, dar accept, gandindu-ma ca vom cauta poate maine altceva. Nu mai am decat o bancota de 1000 de ruble in portmoneu dar femeia refuza plata partiala. Intai sa-i dam toti banii. Ii explica ca trebuie sa ajung la un bancomat. Nici o problema, putem sa ne intorcem pana la ora noua seara, n-o deranjeaza.
Coboram impreuna cu Tania, lipsiti de vlaga si evident demoralizati de turnura deloc triumfala pe care o ia sosirea noastra la Vladivostok. Iesim din bloc si coboram un sir de trepte pana la bulevardul dupa care umeaza faleza. Ne despartim de Tania, care ne indica directia unde putem gasi un bancomat.
Traversam, scot bani si vazand din nou oceanul in apropiere si si umbrelele unei terase de vara cu vedere spre apa, ii propun lui Traian sa mergem si sa sarbatorim sosirea cu o bere si ceva de mancare. Coboram prin scuarul pavat cu piatra, pe langa un sir de magazine. In parte de jos este o fantana arteziana, iar inspre drepta sunt doua terase. Fiecare are cate un gratar pe care sfarie tepuse cu saslik. Aroma de carne fripta si condimente reuseste sa stimuleze o vaga inviorare la ideea unei recompense simple si eficente, cum ar fi ceva bun de mancare. Comand si ne asezam la o masa de plastic, cu cate o bere la cutie.
Ciocnim si pentru cateva clipe berea rece imi racoreste placut gura uscata. Pana la urma chiar daca nu este specatculoasa sosirea, trebuie sa ne bucuram ca am ajuns la capat. Poate ca maine vom descoperi ceva mai interesant. De undeva din stanga o echipa de maturatori imprastie pustii care stau ciotca pe buza fantanii arteziene. In zece minute locul capata alta infatisare. Doi politisti au facut sa dispara figurile suspecte si atmosfera devine sarbatoreasca, odata cu muzica ce incepe sa cante de la tersa laturata. Ma uit mai atent si vad ca cineva se pregteste pentru karaoke. Un grup mare de barbati si femei tinere ocupa doua mese. Solistul este un tip cu pantaloni subtiri si camasa cu maneci scurte, cu gulerul larg descheiat. Incepe sa cante pe o melodie lenta niste versuri din care nu inteleg decat refrenul, care zice «Esmeralda, ajuta-ma !». Combinatia dintre numele sud-american si versurile in ruseste mi se pare stranie. Din cand in cand solistul de ocazie priveste spre noi. Din nou, se vede dupa haine si fetele noastre ca suntem straini. Aplaud si eu la final si ma duc sa-mi mai iau o bere, mai vesel ca la sosire. In scurta vreme soseste si salik-ul si ma apuc sa infulec. Dintr-o data, situatia devine acceptabila. De pe terasa se vede mai jos faleza propriu zisa, pe care se plimba agale o multime de oameni, gatiti ca de sarbatoare, care par sa se fi adunat odata cu aprinderea felinarlor. Un tip cu barba si basca de pictor apare cu un sevalet sub brat si-l instaleaza grabit. Muzica de circ imi atrage atentia, ca si miscarile lui care par de clown, smucite si grabite. Imi aduc aminte ca rusii folosesc acelasi cuvant pentru pictor si regizor de film: hudojnik. Il urmaresc cu atentie cum incepe sa schiteze grabit si apoi nemultumit smulge coala si o mototoleste. Miscarile sunt mult prea exagerate. Deloc naturale. In schimb se potrivesc cu muzica de circ. Parca as asista la numarulul unui clown care interpreteaza un pictor nemultumit. A doua coala este motolita si si omul isi scarpima nervos chelia, apoi isi trage basca ala loc. Sta cu mana stanga in sold si cu dreapta face miscari largi. Dupa ce rupe si a treia coala, isi ia sevaletul si da sa plece, evident infuriat. Ezita asupra directiei, o ia intai in stanga, apoi in drepta, se rasuceste din nou spre stanga si in cele din urma pleca spre dreapta si se pierde in lungul falezei. Intrega scena mi se pare jucata de la un capat la altul, din cauza gesturilor teatrale. Sa fie un mesaj strecurat in peisaj? Ma gandesc la mine,care fiind regizorul filmului sunt si eu hudojnik si la cat de furios am fost cand mi-am vazut masina botita si m-am hotarat sa plec. Hudojnik-ul, pictorul a plecat, dar spectacolul nu s-a terminat. Si eu vroiam sa plec, inainte sa fac o incheire oficial a calatoriei. Adica sa-mi las specatcolul fara final. Ciudata zi. Masina indoita fara motiv, apoi la tipul cu florile cu care m-am intresectat inainte de intalnirea cu Tania, si apoi la faptul ca Tania aduce cu Adina. Hudojnik-ul nemultumit….Sigur ceva este aranjat aici… Numai ca nu prind eu logica. N-am fost niciodata tare la logica.

K 83 - Tania

Ca sa pot conduce, trebuie sa stau cu gatul aplecat intr-o parte, din cauza plafonului indoit. Masina merge parca si mai prost, sufland din greu si tremurand din incheieturile, ca si un boxer cu coastele rupte care se forteaza sa raman in picioare pentru ultima runda. Opresc intr-o intresectie, ca sa intreb de adresa pe care mi-a dat-o Tania. Ma indrept spre o femeie imbracata intr-un deux-pieces din poliester bleu, care vinde flori expuse in galeti de plastic pe trotuar. Imi arat directi.a Desi sunt suparat din cauza masini, nu trebui sa uit de politete, asa ca aleg un buchet de flori portocalli pentru Tania.
Cobor pana ajung la bulevardul de care mi-a zis vanzatoarea si ajung in zona cladirlor vechi, centrul orasului care este de fapt pe o lunga faleza. Majoritatea cladirlor par de secol XIX si cateva sunt in reparatii. Opresc intr-o parcare de langa un magazin cu doua etaje, din generatia comunista. Ii spun lui Traian sa ma stepte in masina si pornesc in cautarea cafenelei la care ma asteapta Tania. Din fata mea vine un tip cu parul valvoi si un ranjet tamp pe fata, mergand cu pasi mari, teapan de spate si cu un buchet de flori tinut caraghios cu mana departata de corp. Din reflex, ma privesc intr-o vitrina si ma pufneste rasul. Tipul ala arata la fel de caraghios si crispat camine, sau de fapt eu ca el. Intorc capul dupa el si vad ca si el ma priveste. Imi face cu ochiul si pleaca mai departe. Da, asta e o poanta haioasa! Sunt copiat foarte fidel. Echipa cu camera ascunsa nu-i chiar rea…
Incerc sa raman serios si intreb de adresa grupul adunat intr-o statie de autobuz, fara sa ma adresez cuiva anume. Cineva imi arat ca mai am de mers putin, pana la un scuar pavat cu piatra cubica. O fata bruneta, subtirica, imbracat cu o rochie neagra, foarte draguta, isi studiaza telefonul mobil. O fi Tania? Ceva ma face sa ezit si trec pe langa ea, ca sa intru in cafenea. Inautru, o atmosfera foarte occidentala si o multime de lume. Ma uit in jur descumpanit si ma simt stanjenit de faptul ca sunt in pantaloni scurti si car un buchet de flori. Imi dau sema de ce am ezitat. Bruneta draguta de afara aduce destul de mult cu Adina din perioda de dupa despartirea noastra, cand devenise mult mai cocheta, hotarat sa-si construiasca o cariera si o noua relatie. Ma intorc chiar cand aud cum imi suna telefonul mobil. Este Tania. Ii raspund si imi ma intreba daca am ajuns la cafenea. Sunt inautru, ii raspund eu, iar ea imi spune ca este afara si ca poarta o rochie neagra.
Ies si ma indrept catre ea, amintindu-mi de episodul de la Krasnoyarsk. Cronologia este respectata. Acolo mi-am amintit de mine si de Adina cand eram impreuna. Acum este Adina "de dupa". Foarte interesant. Ii dau florile si nu pot sa ma nu ma simt incurcat de situatie. N-as avea de ce, dar asemanarea imi trezeste amintiri vechi. Ii spun ca am lasat masina in alt loc si ca Traian ma asteapta acolo. Pornim spre masina si remarc privrile admirative la adresa Taniei, din partea unui grup de adolescenti spilcuiti. Si Adina starnea admiratie pe strada.
Ajungem la masina si fac prezentarile. Vad ca si Traian este sensibil la farmecul Taniei. Ii explica ca am avut parte de un accident nfeericit de pe urma caruia ne-am ales cu indoiturile si urmaresc cu atentie sa vad vreo reactie suspecta pe chipul ei. Nimic deosebit. Isi exprima doar parerea de rau, cum era si normal. O rog sa urce in fata si-l las pe Traian sa conduca, iar eu ma inghesui langa bagajele de pe bancheta din spate. Abia acum imi dau sema ce ingrozitor pute masina plina de lucruri murdare. Imi cer scuze fat de Tania si Traian ma ajuta, explicandu-i cum practic am ajuns sa locuim in masina. Tania nu face nazuri, ba chiar ne face complimente pentru reusita. Nu se pricepe la masini, dar este evident si pentru ea ca in nici un caz nu asa ceva ar fi prima alegere pentru un drum atat de lung si de greu.
Tania vorbeste engleza destul de bine, dar cu un puternic accent rusesc. Ne arata pe unde trebuie s-o luam ca sa ajungem la blocul unde sta doamna al carei nume nu-l retin, unde vom sta in gazda. In duhoarea impregnata in masina, simt foarte vag mirosul florilor portocalii, pe care aerul venit prin geamul deschis mi-l aduce catre nas.

K 82 - Trista baie in Pacific

De cand am iesit din traficul bulevardului, Toyota Landcruiser cu geamuri fumurii care m-a escortat de la intrarea in oras a disparut. Am crezut ca face parte din echipa nevazuta si ma asteptam sa urmeze clasica scena in care mi se va comunica oficial ca fost o farsa. Dar nu s-a intamplat nimic. Am ajuns intamplator langa gara, am cascat gura prin zona, ne-am luat cate un sandwich si apoi am pornit in cautarea oceanului, gandindu-ma ca poate evenimentul va avea loc in conditii mai oficiale. Sau poate mai urmeaza ceva, pentru un final mai spectaculos.
Chiar si dupa atat de mult drum prin pustie, orasul de la capatul Pamantului, spre care am calatorit de o luna de zile, este dezamagitor. Mai ales dupa ce am intrat pe niste strazi mai mici, in care blocuri comuniste isi inghesuie fatadele scorojite de aerul sarat si de vanturile umede si inghetate din timpul iernii. Vladivostokul sta imprastiat printre coline si arterele principale colcaie de masini japoneze la mana a doua. Imediat ce ajungi pe stradutele laturalnice, parcarile dintre blocurile neingrijite gem de masini. Aceleasi masini japoneze si gunoaie. Ma stradui fara succes sa gasesc o iesire catre ocean. Am vorbit cu Tania si ne intalnim abia la ora cinci, deci peste vreo trei ore. Intre timp putem face baia in Pacific la care visez de luni de zile.
Aleea pe care am intrat merge in paralel cu panta, pe care sunt siruri de blocuri printre care creste o vegetatie dezordonata. Sau poate doar mi se pare, dupa atata padure. Oricum, deocamdata sunt dezamagit de oras.
Gasesc un drum neasfaltat care duce catre un promontoriu inalt. O panta abrupta coboara catre ocean, intr-un golf ingust, cu malul intarit cu tripozi de beton. Pe partea celalta sunt ancorate vapoare de marfa. Jos, intre apa si baza pantei pline de gunoaie, trec niste linii de tren si este garata o garnitura de vagoane de marfa, verzi si maro. Dincolo de linii, spre apa, pe pamantul golas pe care smocuri de iarba rara cresc ca tepii unei barbi, printre urme de focuri si gunoaie provenite din picnicuri constante, oamenii stau la plaja. Atmosfera de periferie trista si mizera este accentuata de alte doua mormane uriase de gunoaie care ard mocnit pe la jumatatea pantei iar in fundal de petele uriase de rugina de pe carena vaselor. Ceea ce era in mintea mea un romantic si misterios capat al lumii se prezinta frust ca o uriasa rampa de gunoi. Sigur n-am nimerit in cel mai reprezentativ loc, dar totusi senzatia generala de mizerie si derizoriu capata o tusa groasa din cauza primului loc din care vedem Pacificul. In loc de o plaja cu nisip fierbinte, de pe care sa eventual sa se zareasca Japonia, o rampa de gunoi pe care localnicii prepara gratare si se bronzeaza proletar.
Panta este foarte abrupta si mi-e tema ca masina n-ar putea s-o mai urce fiind atat de dereglat motorul, asa ca o parchez cum pot langa drum. Coboram prin praful gros catre apa. Traversam liniile de cale ferata si zaresc niste pusti care fumeaza ascunsi intr-un vagon. Ne gasim un loc intre patura unui cuplu alcatuit dintr-o doamna corpolenta in costum de baie in toate nuanatele curcubeului si un barbat cu o burta imensa si un slip minuscul, de un albastru strident si doua femei intre doua varste, care fumeaza si discuta ceva cu voce joasa. Barbatul pazeste cateva tepuse cu saslik, incercand sa se eschiveze de fumul nestatornic. Sotia-curcubeu studiaza o revista, cu un pahar de bere in mana. Celelalte doua femei ne studiaza pe noi pe furis, din spatele ochelarilor de soare, pentru ca evident suntem straini.
Cobor printre tripozii intre care valurile leagana ambalaje de plastic si bucati de lemn pana la o piatra plata, pe care imi las lucrurile. Pandesc un moment in care imi pot scoate toate hainele si ma arunc in apa. Nu este foarte rece, in shimb este adanca. Ma stradui sa fac abstractie de mizerie si ma indeparatez de mal dand cu putere din maini si din picoare. Sunt dezamagit si nu-mi face nici o placere sa inot, desi in mod normal as fi incantat. Traian inoata in apropiere. Peisajul ne taie cheful de vorba.
Ma spal ascuns printre tripozi, sapunindu-ma de doua ori. Apoi astept sa ma usuc, fumand pe piatra de langa apa.
Urcam din nou catre masina, purtand ultimele haine relativ curate pe care le mai avem. Niste copii coboara in fuga in urmarirea unei mingi de cauciuc decolorat care se rostogoleste la vale, umplandu-ne de praf. Ajung langa masina si cand dau sa descui usa, raman blocat. Capota motorului si plafonul sunt indoite foarte tare. Cineva ne-a sarit pur si simplu cu picioarele pe masina. Dupa adancimea indoiturilor, trebuie sa fi fost o persoana foarte grea, de cel putin 80 de kilograme. Cu siguranta n-a fost un copil. Traian priveste si el imaginea neverosimila, la fel de stupefiat.
-Cine crezi ca a facut asa ceva?
-De unde sa stiu… Cu siguranta un tampit! A vazut ca este o masina straina si cine stie ce i-o fi trecut prin cap…
Ma uit in jur si dezamagirea grea pe care o resimt fata de orasul supranumit de rusi Stapanul Estului imi lasa un gust teribil de amar. Scuip in praf, injurandu-l in gand pe cel care mi-a indoit masina. Daca cumva si asta este o chestie pusa la cale de echipa de la camera ascunsa, au atins apogeul cretinismului. Sau poate ca nu… Totusi, daca erau in zona, de ce n-au intervenit? Sau poate oricum era prea tarziu.

K 81 - Sosirea la Vladivostok

Soseaua cu patru benzi este deja foarte aglomerata, in ambele sensuri. Se circula cu aproximativ 100 de kilometri la ora si Dacia se se scutura din toate incheieturile, fiindca are probleme cu suspensiile, cu alimentarea si cu cutia de viteze. O minune de dimensiuni cosmice face ca motorul nu numai sa mai fie in interiorul caroseriei, dar si sa functioneze la o viteza care sa ne mentina in esalonul fruntas. E foarte cald si prin geamul deschis aerul incins are miros de mare. Daca in locul meu ar fi un cimpanzeu dresat, sunt sigur ca ar face o treba la fel de buna. Nu ar trebui decat sa calce accelaratia si sa tina de volan cu o singura mana, iar cu cealalta se poate scarpina sau scobi in nas. Sau sa se strambe rasfrangadu-si buzele la partenerii de trafic… Coloana mea vertebrala este singurul sprijin pentru sacul plin de calti care sunt acum. Sunt mai putin de 20 de kilometri pana la Vladivostok. Asta inseamna ca in jumatate de ora ajungem. O supa rasuflata imi tine loc de ganduri, care nu sunt decat niste taitei unsurosi. Unul dintre ei pluteste mai aproape de suprafata: inca jumatate de ora pana la destinatia finala! Al doilea ca dimensiune si consistenta se rasuceste lasciv, lasand sa se vada pe el o informatie mai putin dramatica: treizeci si una de zile de la plecarea din Cluj-Napoca. Un altul imi arata ca am parcurs 11.300 de kilometri. Un morcov vorbitor din supa de ganduri ciocane in capacul cratitei care imi tine loc de cutie craniana, in care creierul meu fierbe innabusit, cu o mica pancarta pe care scrie cu pixul: un sfert din circumferinta Pamantului. Sau altfel spus, terminam cel mai lung traseu rutier din lume si ceva pe deasupra, cu rabla care implineste anul acesta 22 de ani. Iar eu ma simt ca dracu’. Mi-e uscata gura, ma ustura pielea din cauza jegului, ma doare capul si am o senzatie de greata de toata frumusetea.
Am reusit aseara sa ma cert din nou cu Traian si acum sta pe locul din dreapta si tace.Ma intreb ce scrie pe taiteii din capul lui. Acum jumatate de ora mi-a spus sa conduc mai incet. Accelarasem pana la 130 la ora. Pentru o masina de 20 de ani, a carei viteza maxima din constructie este 146 de kilometri la ora, as putea spune ca este remarcabil. Este greu de spus despre o Dacia ca ar fi o masina buna. Eu as zice ca este un mijloc de locomotie care necesita o anumita indemanare. Ceea ce a fost cel mai important este ca si eu si Traian suntem obisnuiti sa conducem rable, si mai ales Dacii, care este normal sa functioneze anormal. Ar trebui sa fim foarte veseli. Mai avem putin si terminam o calatorie a dracului de grea, intregi, cu masina cu care am pornit si incadrandu-ne in timpul stabilit si in bugetul mai mult decat modest. De filmat, am reusit sa filmam, chiar daca nu pe cat as fi dorit. Totusi, cred ca poate iesi un film documentar interesant, pentru ca asta ne-am propus sa obtinem din aceasta calatorie. Suntem atat de epuizati fizic si psihic incat ne este greu sa mai savuram victoria. Cel putin asa mi se pare mie, din cauza taiteilor pe care scrie FARSA . Fiind mai multi decat trebuie, strica gustul.
Soseaua coboara intr-o panta lina si coteste usor spre dreapta. Un monument reprezentand un marinar cu un stindard se inalta la vreo 15 metri. La baza sta scris numele orasului. VLADIVOSTOK. Am ajuns. VLADIVOSTOK. Vederea insemnului oficial al orasului are efectul unei doze de adrenalina.
-Gata, am ajuns! ma intorc eu luminat catre Traian si-i trag un ghiont prietenesc in umar.
Traian se fereste ca un copil, dar vad ca-i infloreste si lui zambetul pe fata.
-Da, am ajuns! Bine c-am ajuns Hai sa filmam! raspunde el si pe masura ce vorbeste devine tot mai plin de viata. Hai sa filmam monumentul asta si sa ne fotografiem, ca de asta ne-am chinuit atata. Sa vada si aia de-acasa! Ca nu credeau…
Da, nimeni nu credea ca vom reusi. Cate emotii am avut si eu, de cateva luni incoace, de cand m-am hotarat sa incep proiectul !… Parchez masina chiar la baza monumentului, urcandu-ma cu rotile pe bordura. Coboram cu picoarele moi si inca indoiti de spate. Masinile trec in viteza in ambele sensuri si ma gandesc ca pasagerii nici nu-si inchipuie ca venim din partea celalta a lumii. Cerul este foarte albastru si fara urma de nori. Dacia ranjeste stramb, cu farurile crapate si tabla indoita, sprijinita intr-o rana pe bordura inalta. Pentru cateva clipe imi dau seama de mine, asa cum sunt, ca si cum m-as privi dinafara. Ars de soare pe fata, pe ceafa si pe brate, cu parul murdar si incalcit, cu ochii injectati si infundati in cap de oboseala, adus de spate, cu camasa kaki si pantalonii plini de vaselina si de praf, transpirat, putind pur si simplu si totusi dintr-odata vesel, desi acum cateva minute eram apatic si acru. Singurul motiv pentru care nu-mi desprind din umar bratul stang ca sa ma scarpin cu el pe tot spatele este ca nu cred ca as mai putea sa-l fixez la loc…

K 80 - Accident cu premeditare

Constat cu dezamagire ca nu vom ajunge astazi la Vladivostok. Traian iar a inceput sa tuseasca ciudat si iar mi-am pierdut ultimele farame de buna dispozitie. Mi-e cald, mi-e foame si mi-e somn. Conduc apatic, asteptand sa dam de o staianka care nu mai apare.
In cele din urma, niste gherete varuite in alb pe parte opusa a drumului imi dau prilejul sa opresc. Din pacate nu este deschis cantina, ci doar doua chioscuri unde se vand gogosi. Cumpar patru bucati si ma intorc la masina ca sa-i dau si lui Traian, care studiaza harta. Ridic apoi capota, sperand ca motorul sa se mai raceasca putin. Este extrem de cald si vantul care adie slab nu reuseste decat sa miste acelasi aer umed si inabusitor.
Musc din gogoasa dar gura uscata nu simte nici un fel de gust, in fara de senzatia unuroasa a uleiului cald si ranced. Calendarul de pe ceas imi aduce aminte ca este duminca. Astazi se implinesc exact patru saptamani de cand am plecat din Cluj. Imi tarai picioarele catre marginea parcarii, delimitata de un zid scund de beton. Observ lipsit de vreo reactie cum masina alba cu numarul KOK, pe care n-am mai vazut-o de dimineata, se apropie de parcare, incetineste si apoi trece mai departe. Ma las pe vine, cu spatele sprijinit de zidul caldut. Mai iau o muscatura din placinta fara gust, apoi o las pe jumatate mancata pe zid. Nu pot sa ma bucur, desi ar trebui. Suntem atat de aproape de final si nu pot sa ma bucur.
Imi scot in cele din urma telefonul din buzunar, luptandu-ma cu niste lacrimi inexplicabile. N-am mai simtit o asemenea epuizare de cand eram pe vapor si credeam ca o sa mor pur si simplu de oboseala. Strang din ochi ca sa opresc lacrimile. Cred ca tot organismul mi-e dat peste cap. Ma scarpin fara sa stiu de ce prin barba tepoasa si simt cum pielea incepe sa ma usture. Obrajii imi ard si-mi zvacnesc tamplele. Trebuie sa ma calmez. Trebuie sa ma linistesc. Ma ridic si ma tarai spre chioscul cel mai apropiat. Masina alba KOK s-a intors si se opreste langa a noastra. Nici nu vreau sa vad cine conduce. Abia acum imi dau seama ca este un Opel de vreo zece ani. Cer o cafea de la chiosc si ma intorc langa zid. Imi aprind o tigara si dupa ce iau o inghitura de cafea simt ca-mi vine sa vomit. Scuip si tusesc, tinandu-ma de zid.
Telefonul imi bipaie in buzunar. Este un mesaj de la Tania, care trebuie sa ne faca o rezervare pentru cazare. Intreaba cand ajungem la Vladivostok. Ii scriu ca ajungem maine si ne trebuie cazare pana sambata, cand avem bilet de avion spre Moscova. Hotel sau gazda? – soseste un nou mesaj de la ea. Ce este mai ieftin, ii raspund si bag telefonul in buzunar. Tigara mi s-a consumat singura intre degete si arunc mucul pe jos, dupa ce caut din priviri un cos de gunoi. Ce mai conteaza? Oricum, pe jos sunt alte cateva sute de chistoace, imprastiate prin pietrisul marunt. Ma asez pe zid, privind in pamant. Ma uit apoi spre masina alba si nu reusesc sa disting decat vag cele doua siluete dinautru, din cauza soarelui care straluceste pe parbriz. Deci cam asa este o intalnire de gradul trei. Oare de ce s-au hotarat sa se apropie atat de mult? Se apropie finalul? Totusi mai este pana la Vladivostok. Si sigur nu se termina aici, pentru ca altfel ar fi facut deja ceva mai mult decat sa se opreasca pur si simplu langa noi. Ma ridic in cele din urma si pornesc spre masina noastra.
In masina alba sunt doi barbati intre 30 si 40 de ani, care par sa dormiteze. Ajung langa Dacie si ii spun lui Traian sa puna contactul. Traian coboara de pe locul din drepta si se aseaza pe scaunul soferului. Da la cheie si masina tasneste in fata. Incerc disperat s-o opresc agatand-ma de aripa si proptindu-ma cu picioarele in pamant, dar ma taraste inainte. Dacia loveste masina alba si se opreste cu un pocnet sec. Nu-mi vine sa cred! Nu pot sa pricep cum de n-a calcat Traian pedala de ambreiaj! Si fix sa loveasca masina alba! Accidentul mi se pare tras de par!
Barbatul de pe locul soferului sare din masina alba si striga une «hei!» amenintator catre mine.
-Scuzati, scuzati! ingaim eu, inca incapabil sa cred ca este adevarat ce se intampla.
Pasagerul din drepta coboara si el. Are o camasa neagra cu flori albe, este tuns scurt si foarte bronzat. Trup atletic, mai scund decat mine. Poarta ochelari de soare, asa ca nu-i vad ochii. Se apleaca in spate si cerceteaza stricaciunea. Nu este mare, doar tabla zgariata si putin indoita, pe o portiune de cativa centimetri. Ma priveste scurt, in timp ce eu nu stiu ce sa zic. Apoi se intorce catre celalalt tip si-i zice ceva, cum ca e in regula.
-Spasiba! mai spun, inca nedumerit.
Omul spune ceva ce nu inteleg, in orice caz ceva care sa incheie epsiodul fara alte urmari si se urca in masina, dupa care masina alba demareaza si se pierde pe drumul spre Vladivostok
Traian se repede la mine:
-Ai facut-o dinadins! Ai facut-o dinadins! Vrei sa ne bagi in belea!
Astai culmea! Depasete orice imaginatie! Cum adica as fi putut sa-i fac faza asta dinadins!?!? Nu, este de fapt o smecherie pentru camera ascunsa! Iar eu reusesc sa ma enervez exact dupa modelul clasic. Dar din cu totul alte motive. Pur si simplu imi ajunge toata aiureala asta!
-Cum adica sa-ti fac asta dinadins, Traiane? Da’ ce, e prima data cand conduci masina asta? Si stii ca orice masina se lasa in viteza intaia cand sta pe loc! N-am inventat eu chestia asta! Cand dai la cheie calci ambreiajul si vezi daca e in viteza! Las-o moarta!
-Ce s-o las moarta? Cum s-o las moarta? striga el. Vrei sa ma bagi iar in belele! Iti bati joc de mine!
Reactia lui mi se pare atat de neverosimila incat n-are sens sa mai continui discutia. Modelul clasic de poanta cu camera scunsa. Se pune la cale un eveniment neplacut si apoi toata lumea da vina pe cel ales pentru amuzament. Cu cat reactiile lui sunt mai vehemente, cu atat mai mare hazul. Asa ca nu trebuie sa ma abalez. Ma urc la volan fara sa mai spun nimic, dar clocotind de nervi. Simt ca varfurile urechilor imi iau pur si simplu foc. Apoi, brusc incep sa ma calmez. Masina alba a plecat fara scandal, deci am fost scutit de un circ suplimentar, la ce sa ma mai consum pentru sceneta lui Traian? Sa le dau satisfactie lui si trupei de intamplari, evenimente si coincidente neasteptate? Nu! Las’ ca lamurim noi cum sta lucrurile la Vladivostok, dom’ regizor!

K 79 - Sumo cu miliţieni

Habarovsk, mult-asteptatul Habarovsk, sfarsitul celor 1800 de kilometri de drum in constructie, cu alte cuvinte finalul celei mai grele etape... Orasul nu are nimic deosebit, sau nu am cum sa-mi dau seama, pentru ca probabil suntem undeva pe un drum de centura. In zona sunt niste blocuri cenusiu-galbui, de patru etaje. Multa verdeata intre ele si cam atat. Urmaresc indicatorul care poarta cuvantul magic Vladivostok scris modest pe un panbou stramb si ruginit si ajung la o intersectie semaforizata unde trebuie sa astept, pentru ca am rosu.
Pornesc mai departe, in spatele unei dube verzi din care cineva ne-a privit lung, cu chipul ascuns de ochelari de soare. De sub sapca trasa pe frunte, nici n-am putut sa-mi dau sema daca era barbat sau femeie.
S-a luminat de ziua de mai bine de o ora. Am alimentat la o benzinarie de la intrarea in oras. De mancare n-am putut cumpara decat niste biscuiti. Vom face un popas la prima staianka, sa mancam ceva si sa ne tragem sufletul. Am scapat de greu, de acum este doar o chestiune de timp sa ajungem la Vladivostok.

Blocurile raman in urma si soseaua se largeste, dar un indicator de limitare de viteza ma face sa banuiesc un post de control. Asa este, in scurta vreme trebuie sa incetinesc odata cu coloana care s-a format in fata noastra.
Suntem opriti pentru control, dar nu vine nimeni sa ne verifice actele. Politistul care mi-a facut semn sa trag pe drepta se ocupa de masinile din spate, ignorandu-ne parca deliberat. Astept langa masina, aproape un sfert de ora, pana cand altcineva soseste din biroul punctului de control. Este un politist in jur de patruzeci de ani, chel si cu un zambet de parca ne-ar fi asteptat special pe noi.
-Walter, din Romania, spune cu mare satisfactie dupa ce arunca o privire rapida peste acte.
Deja jovialitatea lui imi ridica toate antenele in pozitie de alerta. Il urmez in cladire, unde se aseaza la birou in fata unui calculator si incepe sa butoneze. Langa mine este un tanar rotofei, care ma tot studiaza cu coada ochiului. Poarta un tricou alb pe care scrie mare, cu negru, SUMO. Studiez cu interes portretul presedintelui Putin agatat pe un perete, alaturi de un regulament. Dupa vreo cinci minute, sunt strigat de la ghiseu.
Astept politicos sa aud comentariul politistului. Care ma surprinde vorbind in engleza.
-Walter, nu vad nici o reghistratie.
Intind gatul peste birou si apoi arat senin cu un deget manjit de vaselina sirul de stampile de pe formularul lipit de pasaport.
-Da, da, aproba politistul. Numai ca azi suntem in 5 august si din 27 iulie nu mai este nici o reghistratie.
Tanarul cu tricoul SUMO tuseste discret. Trag aer in piept si ma pregatesc pentru meci. In nici un caz nu pot sa aplic procedeul «nu banghesc ruseste». Cred ca avand in vedere experienta adversarului, as pierde printr-o greseala tehnica.
-Vedeti dumneavoastra, la Listvyanka am stat ultima oara la hotel. Dupa aceea am fost numai pe drum. Pe drum nu am gasit hotel si am dormit numai in masina. Stiti ca de la Chita incoace nu exista birou de reghistratii. Vom face o reghistratie noua la Vladivostok.
Politistul ii paseaza hartiile colegului de alaturi. Meciul intra in pauza. Din pacate nu stiu scorul, pot banui doar ca suntem la egalitate. Adversarul meu inapoiaza niste documente cuiva din randul de la ghiseu, apoi incepem repriza a doua.
-Walter, din partea mea este in regula dar colegul meu spune ca avem o problema.
-Daca colegul dumneavostra are o problema, inseamna ca si dumneavoastra aveti o problema, asa ca si eu am o problema. Toti avem atunci o problema. Nici dumnevoastra, nici colegul dumneavoastra si nici eu nu doresc o problema. Daca imi dati hartiile imi fac reghistratia la Vladivostok si atunci nu mai avem nici o problema, spun cat pot de convins si impaciutor.
Toata lumea imi zambeste incurajator. Politistul incearca o degajare si se eschiveaza cu o intrebare:
-Ce faceti cu masina? O vindeti la Vladivostok?
Publicul, care a apucat intre timp sa vada Dacia noastra, parcata chiar sub fereastra, apreciaza gluma si politistul castiga la randul lui puncte.
-Nu, masina ramane la Vladivostok. Dupa cum vedeti, nu este nici Mercedes, nici BMW asa ca nu cred ca pot gasi un cumparator rus.
Intreaga audienta urmareste cu interes ultimele minute de sumo verbal dintre mine si politist.
-Si ce faceti cu ea?
-O s-o dam cadou cui o va vrea. Ne intoarcem cu avionul.
Politistul are un schimb de priviri cu colegul care para sa tina la varianta cu problema, desi vede ca publicul din sala nu apreciaza pozitia lui. Tanarul brunet cu tricoul SUMO spune ceva cu voce scazuta catre politist, care imi intinde actele.
-Sa va faceti reghistratia la Vladivostok! Drum bun!
-Multumesc! spun intai engleza, apoi in rusa. Si inchei cu un Vsevo dobrovo! adresat si tanarului care sunt convins ca mi-a pus o vorba buna. Tricoul cu SUMO mi-a fost de mare ajutor. M-a facut atent la situatie si m-a ajutat foarte mult la stategia defensiva. Cel mai important este ca am reusit sa raman in teren, pentru marea finala.

K 78 - Raketii de la miezul noptii

Aud ciocanitul timid, apoi din ce in ce mai constant si deschid ochii. Cineva bate in geamul masinii. Imi dezvelesc fata si vad neclar o umbra aplecata catre mine, prin lumina palida pe care luna o imprastie peste colinele din jur. Imi spun ca din moment ce ciocaneste, n-am de ce sa ma sperii. Vad ca este un copil si ma linistesc aproape de tot. Cobor geamul cativa centimetri si intreb rastit, ca orice om trezit din somn la o ora nepotrivita :
-Sto ti hocisi? Ce vrei?
-Raket! Raket! striga pustiul si o ia la fuga prin fata masinii spre marginea din dreapta, unde niste mogaldete i se alatura si apoi sar la unison prin iarba inalta. Se ascund, dar le mai aud vocile purtate de vant. De unde mama naibii ori fi aparut si plozii astia? N-am vazut nici o localitate in jur.
Incerc sa adorm din nou, dar nu reusesc. Copii astia au reusit sa-mi strice tot somnul. Am dormit din nou doar vreo doua ore si ma simt ca dracu’. Cobor nervos si imi aprind o tigara. Daca asta e vreo gaselnita de-a colegilor nevazuti, atunci este de cea mai slaba calitate.
Ziua de ieri a trecut luptandu-ne din nou cu drumul foarte prost. Am mai pierdut vreo trei ore cu niste filmari, din care doar bucata cu o zona in care utilajele grele lucrau la nivelatul drumului ar putea fi oarecum interesanta. Dar nu pentru mai mult de trei-patru minute de film.
Speram ca seara sa ajungem la Habarovsk-ul care se incapataneaza sa ramana la distanta. Totusi n-ar trebui sa ma mir, am avut din nou cateva portiuni pe care n-am putut merge mai repede de 20 de kilometri la ora. Deci este normal ca am pierdut o zi pentru ca sa acoperim 200 de kilometri. Poate si mai putin decat atat. Am condus din nou pana cand n-am mai putut sa-mi tin ochii deschisi. L-am lasat pe Traian, mai rabdator cu gropile, sa conduca in timpul zilei, invers ca de obicei. Singura consolare inainte sa adorm a fost ca am ajuns la asfalt. Acum ma uit in jur si ma intreb daca nu mi s-a parut. Pe jos este doar pietris, foarte bine tasat, dar totusi pietris.
Imi mai aprind o tigara. Pachetul este gol. Ma aplec si iau niste pietricele pe care le pun pachetul gol, dupa care ard cu tigara cuvantul «dumneavoastra » din inscriptia care spune «Fumatul dauneaza sanatatii dumneavostra». Este un mesaj pentru "colegii" care si-au oprit masina alba in capatul colinei. Nu stiu daca o sa-l gaseasca, dar simt nevoia sa-mi vars si eu naduful pe cineva.
Intru din nou in masina si vad ca s-a trezit si Traian. Ma mir ca n-a zis nimic pana acum.
-Cine erau aia? intreaba.
-Niste copii. Nu stiu de unde au aparut. Hai sa pornim masina!
-Mai stai sa dormi, geme Traian.
-Mi-a sarit somnul. Tu pune numai contactul, ca ma duc eu la baterie, mai spun coborand din masina.
Pornesc motorul si simt ca de undeva din intuneric copii continua sa ma pandeasca. Farurile masinii albe se aprind si ele. Deci toata lumea pare gata de drum, imi zic eu plin de nervi. Atunci hai la drum!
Este aproape patru dimineata, deci in curand se va lumina de ziua. Drumul este mult mai ingust si coboara constant, in curbe line. Un autobuz ma depaseste din spate. O bucata de asfalt face ca zgomotul rotilor sa se atenueze brusc. Dupa cateva intreruperi, drumul ramane acoperit de asfalt uniform. Asfalt! Am ajuns la asfalt! Ma inviorez si ma intorc spre Traian.
-Am ajuns la asfalt!
-Asfalt? Bine, imi raspunde el cu jumatate de voce.
Ma asteptam sa fie la fel de bucuros, dar probabil mai doarme. Nu conteaza. Se va bucura cand se va trezi. Am scapat de drumul rau! Poate deseara ajungem la Vladivostok! Ar fi extraordinar sa ne vedem la capatul calatoriei! Fasaitul uniform al cauciucurilor pe asfalt este cel mai incantor sunet. Sunt la fel de fercit ca si cum as fi stapanul covorului fermecat.
Cobor geamul si dau sa-mi aprin o tigara. Imi aduc aminte ca nu mai am. Pacat! O tigara ca sa sarbatoresc sfarsitul greului ar fi fost extraordinara. Ma consolez cu o guma de mestecat si ma fac cat mai comod in scaun. Doamne, ce bine ca am ajuns la asfalt! Rasaritul violet prevesteste soarele ce se va ridica drept in fata. Habarovsk trebuie sa fie foarte aproape. In sfarsit, s-a hotarat sa ne lase sa-l ajungem din urma.

K 77 - Filmări, ţânţari şi nervi

Drumul se intinde in linie drepta cat vezi cu ochii. Traficul este din nou destul de sustinut, adica vreo patru-cinci masini pe ora. Pentru pustietatea asta, mi se pare destul. Zona este plata si copacii sunt imprastiati in palcuri rare, prin iarba inalta si foarte proaspata. Cerul aste de un albastru impecabil. Cei cativa nori albi trec rar prin dreptul soarelui orbitor.
Cand Traian ridica mana ca este pregatit, pornesc catre el, accelarand la maximum, pana cand trec de 100 la ora. Vreau sa filmeze masina trecand in viteza pe drumul drept ca o sfoara si starnind un nor de praf ca in desene animate. Dupa ce parcurg cam jumate de kilometru, ma intorc si repet manevra. Apoi ma opresc sa-l iau pe Traian, care isi freaca de zor pielea. Tantarii si alte gaze pisca in plina zi cu energia unor copii in vacanta, la aer curat. Lipsa poluarii le face sa prospere si sa incerce sa se infrupte din orice vietuitoare cu sange cald. Pe langa solul mlastinos in ce mai mare parte si iernile extrem de reci, un alt motiv care face Siberia atat de inospitaliera sunt roiurile de gaze care fac ravagii in scurta perioada cand clima este prietenoasa.
Masina alba "de control" asteapta sa ne continuam drumul, punandu-se in miscare dupa ce am ajus la distanta maxima de la care mai putem sa ne observam reciproc. A aparut in spatele nostru dupa ce-am plecat de la ultima stainaka.
Desi dereglat din nou, motorul functioneaza suficient de constant incat sa ne permita sa avansam cu o medie de 90 de kilometri la ora. Maine cel tarziu ajungem la Habarovsk si de acolo vom fi din nou pe asfalt.
Inca o ora de drum intins, in plin soare. Trebuie sa facem o pauza, sa las motorul sa se mai raceasca. Traversam un pod foarte inalt, in capatul caruia este oprit un autobuz. Undeva, in valea adanca, o parte din calatori au coborat la apa si se scalda. Opresc in celalt capat, apoi vad pe stanga o zona de ciment care ar putea fi o parcare si traversez drumul pana la ea.
Parca incepe sa se innoreze putin. Vreau sa ma intind, pentru ca statul in masina este prea obositor. Scot izolirele si le intind langa masina, pe ciment. Cativa copaci tin putina umbra. Ne acoperim cum putem orice bucata de piele, ca sa ne ferim de gazele ce roiesc in continuu.
Nu reusesc sa dorm, dar stand intins mi se mai relaxeaza cumva trupul, desi doar partial, pentru ca prin salteua subtire de spuma poliuretanica simt duritatea cimentului din plin. Ma ridic in capul oaselor si fumez. Fumul tigarii indeparteaza doar partial tantarii. Imediat ce iau tigara de la gura si fumul se risipeste, tantarii ataca fara mila si trebuie fie sa-mi dau palme, fie sa trag din nou din tigara.
Traian a adormit si cand trece o ora de la oprire, ma apuc sa strang lucrurile. Terminam de pus tot ce avem inapoi in masina si il las pe el sa conduca. Astept, cu ochii inchisi pe jumatate, sa ajungem la urmatoarea statie de benzina.
Suntem din nou pe langa linia de cale ferata si drumul se bifurca, ocolind o localitate mica. Ramanem pe langa calea ferata. O masina cu o multime de bagaje ne depaseste riscant. Traian nu spune nimic. Tuseste si isi scarpina absent muscaturile proaspete de pe maini.
Oprim langa o benzinaria mica, paraginita, doar cu doua pompe, la care dam peste masina care ne-a depasit mai devreme. Astept sa termine de alimentat ca sa pot plati si eu la ghiseul protejat cu gratii si plasa de sarma. Soferul, un barbat carunt, corpolent, ma priveste urat, ca si cum eu i-as fi facut ceva rau si nu el ar fi fost cel care a condus agresiv. Din buna-dispozitia de dimineata nu mi-a mai ramas nici o urma. Il privesc si eu tinta, pana cand isi muta privirea in alta parte. Ma duc sa iau pompa si il aud maraind ceva, pe cand se suie in masina. Cu siguranta o injuratura, la care ii raspund in gand.
Este trecut de cinci dupa-amiaza si un indicator anunta ca mai sunt 170 de kilometri pana la Birobidjan. Nu zice nimic de Habarovsk, dar cred ca nu sunt mai mult de 300. Dintr-o data, cei 1000 de kilometri pana la Vladivostok incep sa atarne tot mai greu. Par sa se mute odata cu noi. Si dimineata credeam ca mai sunt doar 1000 si m-am inselat. Ca in orice calatorie lunga, ultima parte devine tot mai apasatoare. Ca si cerul care s-a acoperit de nori cenusii, pe care un vant statornic ii aduce dinspre ocean.

K 76 - Nu banghesc ruseşte!

Genunchii si mainile imi sunt atat de amortite incat nu le mai simt decat ca pe niste filamente care strabat bucati de plastilina. Am dormit cu bratele incrucisate in spatele capului si acum nu mi le pot ridica. Sunt ca o papusa dezarticulata. Fac un efort care imi trimite furnicaturi dureroase catre creier si aproape ca vad in fata ochilor durerea ca pe niste jerbe de scantei rosii care se imprastie dispre varful degetelor spre ceafa. Astept sa slabeasca durerea din maini pana cand pot sa-mi misc degetele si apoi imi apuc genunchii cu mainile si-i cobor sub volan. Imi inabus un geamat, in timp ce ochii inregistreaza ca pentru altcineva inceputul unei zile insorite. Ma salt un pic ca sa privesc in oglinda retrovizoare. Masina alba este tot in spate.
Cobor din masina si trebuie sa ma sprijin, indoit de mijloc, de picioarele inca amortite, pe care cu greu reusesc sa le tin drepte. Ma rasucesc ca sa ma pot sprjini cu mainile de capota motorului. Imi mut greutatea de pe un picior pe altul pana cand amortela dispare si simt ca am picoarele inghetate, senzatie care imi starneste nevoia brusca de a urina. Cobor de pe rableu si incerc sa ajung in spatele unor tufisuri, dar pamantul moale, mustind de apa, ma face sa ma opresc. Pana la urma trebuie sa le ofer celor din masina din spate scena in care ma usurez, in cazul in care s-au trezit. N-ar fi pentru prima oara, oricum.
Ma intorc la masina si ridic capota. Cu coada ochiului vad miscare in masina alba. Rezervorul de apa este aproape gol. Inseamna ca aceasta era una din cauzele pentru care motorul mergea prost azi noapte. Racire insuficienta. Inconjor masina si deschid usa din spate, ca sa pot lua de sub mormanul de lucruri murdare bidonul cu apa. Ma intorc sa completez apa din vasul de expansiune si pe cand insurubez la loc capacul, masina alba trece pe langa Dacia noastra si apuc sa vad numarul de inmatriculare, care se tremina cu literele KOK. Key-O-Key. OK, fratilor, sper sa ne fie OK! Si noua si voua! Pana una alta, sa-mi fumez eu tigara de dimineata. Sper ca e OK, nu va fie cu suparare!
Traian coboara din masina si se intoarce cu spatele, ca sa se usureze si el. Ii torn fara vorbe apa din bidon sa se spele pe maini si pe fata.
-Mergem? intreba in cele din urma.
-Mergem, raspund. Conduc eu, pana te mai trezesti.
Astept sa se incalzeasca motorul, apoi o luam din loc, pe drumul care incepe sa se zvante, absorbind umezela de dupa ploaia de ieri.
O noua zona in care se lucreaza la drum, cu buldozere si camione care aduc pamant face ca peisajul sa prind brusc viata. Pentru vreo doi kilometri mergem in paralel cu rambleul la care se lucreaza de zor, apoi ajungem pe o portiune relativ dreapta. Pot sa merg din nou cu viteza.
Inca o ora conduc in tacere, in timp ce Traian incearca sa mai doarma pe scaunul din dreapta. Un podet de ciment traverseaza un rau putin adanc. Ma hotarasc sa opresc si sa ma spal.
-Opresc aici, ii spun lui Traian care a deschis ochii. Vreau sa ma spal si sa-mi schimb hainele.
Traversez drumul spre stanga si parchez pe o portiune acoperita cu pietris, intre cativa stalpi de ciment lasati pe jos in dezordine si pod. O masina alba, de data asta alta decat cea de azi noapte, este prcata in calesi loc si un politist tanar ii acopera partea din fata cu fasii de banda adeziva, dupa modelul celor care vin de la Vladivostok.
Imi iau lucrurile pentru spalat si ultima perche de haine curate si ma duc sub pod. Pa este mica, abia daca ajunge pana la genunchi. Ma dezbrac in graba si intru in apa. Este extrem de rece. Astept cateva clipe sa ma obisnuiesc, apoi imi arunc apa pe mine si in cele din urma ma lungesc pe burta si apoi pe spate, tinandu-mi respiratia din cauza apei reci care parca imi strange trupul intr-o carapace. Ma ridic si ma sapunesc respirand fortat si clantanind din dinti. Pielea imi este rosie spre vanata. Trag din nou aer in piept si ma lungesc in apa, straduindu-ma sa ma clatesc de sapun cat pot de repede. Senzatia de usurare si de prospetime pe care o am cand ma frec cu prospul este indescriptibila. Cu schimburi curate, ma simt plin de energie. Totul devine brusc mai vesel, chiar daca simt cum ma roade o foame crancena. Maximum trei zile pana la Vladivostok. 72 de ore. Exprimati in felul acesta, cei aproximativ 1000 de kilometri ramasi de parcurs par mult mai acceptabili.
-Mai lasa-ma si pe mine sa conduc, imi spune Traian cand ma intorc la masina.
-Bine, dar as vrea la un moment dat sa si filmezi. N-am mai filmat de mult si acum e partea cea mai grea a drumului, ne mai trebuie filmari.
-O sa filmam mai incolo. Inainte de amiaza si dupa aia facem o pauza.
Drumul devine din ce in ce mai drept si viteza masinii ramane aprope constant pe 80 de kilometri pe ora. Studiez harta ca sa-mi dau seama pe unde suntem. Mi-e greu totusi sa aproximez.
-Walter, mi mi se pare ca ceva nu-i in regula cu tine, il aud eu pe Traian.
-Cred si eu ca nu-i in regula, ii raspund. Simt din tonul lui ca nu este pus pe harta, ci astepta o lamurire. Dar in acelasi timp mi se pare cam falsa intrebarea, in conditiile in care stie de farsa. Poate si- fi dat si el sema ca este totusi prea mult.
-Crezi ca e simplu sa fiu atent la toate amanuntele? il intreb, gandidu-ma la tarasenia cu camera ascunsa. Eu stiu ca oamenii incearca sa fie draguti, dar ma scot din minti de ficare data cand ne oprim. De unde suntem, ce-i cu masina… M-am saturat, mi s-a acrit, aceiasi poveste!
-Pai nu-i mai baga in seama!
Ha, ce usor de zis!
-Pur si simplu nu-i mai baga in sema, continua Traian. Vin la tine si te intreba ceva ? Da si tu din umeri si zi ca nu pricepi. Nu stii ruseste si gata! Nu banghim nimic pe ruseste!
Brusc ma ufla rasul. Nu banghim nimic pe ruseste! Expresia mi se pare atat de comica incat rad de unul singur, facandu-l pe Traian sa ma priveasca cu un zambet nedumerit.
-Nu banghim ruseste! continui eu sa repet razand.
In cele din urma rade si Traian, usurat.
-Hai ca mai avem un pic si terminam. Facem o baie in Pacific, ne relaxam…
Perspectiva a doua sau trei zile de plaja pe malul oceanului face dintr-o data tot tabloul extrem de roz si atragator.
Tocmai intram intr-o mica localitate, cu case din barne, inconjurate de garduri inalte de lemn. Maisni si camioane parcate pe stanga vestesc o stainaka. La fix, o masa buna ne va restabili buna dispozitie pe de-antregul!
-Hai sa oprim aici si sa manca, ii spun lui Traian.
-OK, spune el franand. Si nu uita: nu banghesti ruseste!

K 75 - Goană în noapte

Sunt deja foarte nervos. Extrem de nervos, din cauza masinii din spate de care nu reusesc sa scap, desi ma stradui de mai bine de doua ore. Si din cauza lui Traian, care cam tot de atunci a inceput vechea poveste cu imitatul si tusitul fara sens. Daca vrea sa-mi atraga atentia asupra urmaritorilor si ca avem program artistic, i-am vazut de mult.
Accelerez revarsandu-mi furia asupra drumului si masina salta in sincope pe denivelarile care de la o vreme sunt din ce in ce mai dese.
-Las-o mai incet! spune Traian iritat.
Tu ar trebui s-o lasi mai incet, prietene! Daca n-ar fi aiureala asta cu strambaturile, as reusi sa-mi mai dramuiesc si eu ultimele farame de energie si m-am comporta mai normal. Asa am ajuns sa fierb din nou. De-abia astept sa aflu care este rostul povestii cu strambaturile si de ce s-a considerat necesara introducerea unui factor de stres suplimentar! Nu e suficient de interesanta actiunea pentru spectatori? Ei bine, pentru mine este mai mult decat suficienta! Cand ziceam si eu ca am terminat, restul echipei a hotarat ca mai trebuie niste condimente!
Simt cum masina incepe sa patineze pe panta acoperita de un strat compact de noroi si asta insemna ca am luat-o intr-adevar prea tare. Nu mai actionez normal, evident. Dar de ce incerc sa ma controlez mai mult, de aia simt ca-mi sporeste frustarea si furia. Pur si simplu mi s-a acrit de drum, de urmariri, de fumat la program, de foame, de jeg, de tot. Franez si simt ca franele sunt prea slabe, dar reusesc sa trec in viteza o doua si sa ma folosesc de frana de motor.
In punctul cel mai de jos al pantei o balta mare acopera o portiune de vreo zece metri. Nu pot decat sa sper ca nu este foarte adanca. Din sens invers vin doua masini si la lumina farurilor reusesc sa vad ca apa trece putin peste jumatatea rotilor. Astept ca masinile sa treca si apoi intru incet in apa. Din cauza intunericului, am senzatia ca ma afund prea mult si nu-mi ramane decat sa mentin acceleratia constanta, cu speranta ca n-o sa ne impotmolim. Cand ies din nou pe uscat, rasuflu adanc si realizez dupa greutatea cu care imi coordonez miscarile ca sunt extrem de obosit. M-as opri, dar fiindca am reusit la las in urma masina alba, incerc sa merg mai departe. Poate scap de ea definitiv, cel putin in noaptea asta. Desigur, nu este decat o rezolvare temporara, cu siguranta ca urmarirea va continua maine.
Masina urca greu o panta constanta. Ceva s-a dereglat iar la motor, sau poate este apa in benzina. Simt cum mi se inchid ochii de somn si fac mari eforturi sa ma concentrez la drum. Pe dreapta, un indicator alb cu litere negre se zareste pentru o clipa si ma intreb daca am vazut bine ce scrie pe el. ACENOTOK. Oare asta scria? Litera N nu exista in alfabetul rusesc. N se scrie H. Scria oare ACEHOTOK? Oricum ar fi, eu am citit ACENOTOK si automat am despartit in minte in ACE NOT OK. Asule, nu-i in regula. «As» cu sensul de bataie de joc din engleza americana. Mda, nu-i in regula ce fac. Nu-i OK si asta ma infurie cel mai tare, dar nu-i OK nici sa nu fiu lasat in pace. Nu-i OK nici sa fiu luat in bataie de joc de Traian si restul gastii. Oricat de comica va fi povestea la montajul final. Strang din dinti si ma stradui sa conduc mai repede.
Dupa un sfert de ora in care n-am mai vazut nimic venind din sens invers si nici masina alba din spate ma opresc pe marginea drumului. Cobor din masina, in intunericul prin care de abia razbate lumina firava a farurilor murdare de nori. Sunt complet epuizat. Mainile par sa mi se fi lungit si se misca cu intarziere. Picioarele au tendinta sa raman pe loc. Ma sprijin de masina si aud doar vantul care misca frunzele. O luna ciobita apara cu intermitente printre niste nori care aduc a bucati de lana incalcita. Imi aprind o tigara si astept cu urechile ciulite.
Tigara se termina si in continuare nu se simte nici o miscare. Imi mai aprind una si continui sa astept, ghemuit langa masina. Printre copaci, lumina farurilor care vin din spate devine din ce in ce mai puternica si apoi aud si zgomotul motorului. Cand masina alba ajunge la vreo 200 de metri in spatele nostru, se opreste, ramanand cu farurile aprinse. Aha! Deci au venit si colegii, n-au renuntat!
Imi termin tigara, privind tinta catre farurile care ma orbesc, cu bratele incrucisate pe piept. Desi eu nu vad nimic, cei din masina ma vad in detaliu. Sper ca isi dau sema dupa mutra mea acra ca nu le doresc nimic placut, nu in acest moment.
Urc in masina si sting farurile. Traian deschide ochii pentru cateva clipe fara sa zica nimic. Apoi isi trage sacul de dormit peste fata. Ma ghemuiesc si eu cum pot, cu genunchii sprijiniti de bord, pe langa volan. Ma invelesc cu sacul meu de dormit, fara sa ma mai descalt, desi imi simt picioarele ca doua franzele proaspat scoase din cuptor. In oglinda retrovizoare farurile din spate se sting si totul se scufunda in bezna umeda.