K 88 - Zborul spre Moscova

Privesc prin hublou si nu vad decat o patura compacta de nori albi, pe care soarele ce straluceste cu putere ii face sa reflecte lumina. Inchid ochii si simt un fior de satisfactie ca in sfarsit ne indreptam spre casa. Inca sunt agitat si nu reusec sa stau prea mult cu ochii inchisi. Imi privesc ceasul de la mana si rememorez episodul straniu din autubozul care ne-a transportat de la cladirea aeroprtului la avion, cand privirea mi-a alunecat pe ceasul de la mana asiaticului de langa mine. Stiu ca aproape am tresarit cand l-am auzit soptind « piervii ». M-am gandit instantaneu la sloganul companiei MTS, ale carei servici le-am folosit pe drum si la cum ii spusesem lui Traian ca ar fi trebuit sa ne fotografiem lanaga unul dintre panourile lor publcitare, pentru ca si noi suntem « piervii », primii care am ajuns la Vladivostok in conditii atat de neobisnuite. Cum de a soptit tocamai cuvantul asta ? Un nou semnal din partea echipei nevazute ? Mi se confirma inca o data ca nu suntem singuri si ca cineva ne ajuta in continuare, la finalul calatorii care ne-a facut sa devenim primii romani care au ajuns la Vladivostok cu o rabla? Inchid din nou ochii, incercand sa-mi controlez agitatia. Ar fi extraodrnar daca as putea atipu un pic, fie si pentru cateva minute.
Am sperat sa vad la un moment dat Baikalul de sus, din avion, dar fie n-am aproximat bine momentul, fie nu l-am vazut din cauza norilor. Statul in scaun este si mai obositor dupa somnul insuficient de azi noapte si oboseala cronica adunata intr-o luna de calatorie. Cele trei nopti la Vladivostok au fost doar un paleativ pentru starea de epuizare fizica si psihica. Stiam ca cel mai greu trec ultimele ore ale drumului si zborul mai dureaza inca vreo 6 ore. Am vazut deja un film, « Piratii din Caraibe » si acum urmaresc o comedie clasica ruseasca de prin anii ’70. Imi aduca minte vag de actorul principal, pentru ca l-am mai vazut in filme rusesti difuzate in Romania. Filmul nu are traducere in engleza, asa ca il inteleg pe ghicite. Pentru moment, chiar daca ma dor toti muschii, starea de liniste din avion, cu pasagerii care motatie pe locurile lor ma relaxeaza, chiar daca insuficient. Continua sa ma intrige comportamentul bizar al stewardului care serveste in zona noastra, si care ma priveste oarecum speriat si nu pot sa inteleg de ce. Cred ca in afara de ochii infundati in cap de nesomn arat normal. N-am comentat nimic, n-am cerut nimic special. E posibil sa fi fost prevenit ca sunt un calator « mai aparte » ? Oricum as lua-o omul nu se poarta normal. Sa fie oare nou in meserie ? Nu pot spune ce, dar ceva nu este in regula cu el.
Ma stradui sa inteleg filmul, impingand undeva in spate grija celor 18 ore asteptare pana la zborul spre Budapesta pe care le avem de indurat dupa ce ajungem la Moscova. Comedia se bazeaza pe o confuzie si pe faptul ca eroului principal i se astrecoara niste diamante care trebuie scoase din tara cu ocazia calatoriei de vacanta pe care o face in strainatate. Ceea ce ma amuza este ca am regasit o scenea in care eroul, ca sa scape de eventualele consecinte, declara gangsterilor ca va uita tot si nu va spune nimic nimanui. Cam asa m-am simtit eu in seara in care mi-am dat sema ca sunt urmarit si ma gandeam ca n-o sa suflu o vorba nimanui, numai sa fiu lasat in pace. Pana la urma, repertoriul emotiilor predispune la stereotipuri. Apoi, mai recunosc o fraza, se pare celebra, pe care am auzit-o de la unul din baietii din gasca de la Baikal, cu care am stat la bere pe malul lacului. «Russo turisto, publico moralia » declara ritos intr-o italieneasca de balta personajul cand este acostat de o prostituata. Aproximativ o declaratie ca este turist rus si morala publica nu-i ingaduie sa accepte invitatia, replica ce a devenit o gluma cand cineva refuza o invitatie pe motiv ca nu se cade.
Dupa ce se termina si cel de al doilea film, oricat ma stradui sa dorm, nu reusesc. Poate ca o sa motai in aeroport la Moscova. Nici calatoria de intoarcere nu este usoara : noua ore de zbor, optsprezece de asteptare, inca trei ore de zbor si sase de calatorie cu microbuzul.
Timpul de zbor trece extrem de greu si a doua masa servita de la plecare il mai fragmenteaza putin. Cer un suc de rosii pe cere stewrduul mi-l sreveste cu aceeasi privire piezisa si tematoare si ii studiez pe cei doi barbati din randul alturat, care daca n-ar calatori cu o fetita de vreo 6-7 ani, as fi jurat ca sunt insarcinati sa ma supravegheze. Cand ne-am imbarcat la Vladivostok am studiat figurile celor care urcau in avion, apasat de senzatia ca supravegherea mea continua. Apoi mi-am dat seama ca oricum nu pot schimba cu nimic situatia si am incercat sa ma gandesc la altceva. De pilda daca voi reusi sa organizez o conferinta de presa in timp util la intoarcerea in tara si daca vom ajunge la stirile de seara. Avand in vedere ca ajungem sambata si in week-end nu se intampla mare lucru, am avea mari sanse sa intram si la stirile de seara si poate sa aparem in tot cursul zilei de duminica. Abia astept sa ma vad acasa. Cred ca doar atunci voi resimti cu adevarat multumirea fata de reusita noastra. Si apoi sa plec in vacanta in Grecia, ca sa-mi incarc bateriilele pentru productia filmului. Acum imi dau sema ca am procedat cat se putea de anapoda, pentru ca in loc sa ma odihnesc macar vreo doua saptamani inainte de inceperea expeditiei si sa nu fac nimic, atunci am alergat si mai mult. Asa ca celelate luni de stres au fost incununate cu un efort si mai mare, dupa care a urmat calatoria asta incredibila, cu somn tot mai putin si griji constante.
Ceasul arata noua si jumatate seara, dar la Moscova, din cauza diferentei de fus orar este abia unu si jumatate. In mai putin de ora vom ateriza pe Seremietivo 1 dupa care trebuie sa ne facem transferul pe Seremetievo 2, care este aeroportul pentru zboruri internationale. Aprope ca as adormi, dar organsimul meu este in continuare bulversat de lumina puternica a amiezii. Creierul functioneaza ca si cum ar fi seara, pentru ochi este miezul zilei. Din pacate, sunt prea sensibil la schimbarile de fus orar si ma adaptez greu. In schimb reactionez la lumina; mi-e somn cand este intuneric si ma trezesc imediat ce se face lumina. In fine, ora sa treaca si orele astea cumva si voi avea si timp de odihna.
Aplauzele pasagerilor marcheaza sfarsitul aterizarii, destul de abrupte. Astept ca avionul sa termine rulajul pe pista si sa inceapa debarcarea. Am nevoie de toaleta si sa fumez o tigara cat se poate de urgent.
Trebuie sa mai astept cu fumatul pana ne ridicam bagajele, ceea ce face asteptarea si mai lunga. In sfarsit, iesim din aeroprt si caut peronul unde este autobzul pentru transfer. Incarcam bagajele si cobor pe trotuar, grabindu-ma sa profit de minutele pana la plecarea catre Seremetievo 2. Trag cu sete din tigara, in timp ce remarc ca sunt urmarit de un barbat scund cu jacheta gri si un vag inceput de chelie.
In jumatate de ora ajungem si la terminalul international. Sunt complet cheaun de cap. Pentru organismul meu este aproape miezul noptii, dar ceasul ara doar 5 dupa amiaza. O senzatie de sfarsela neclara mi se scurge prin corp si un gust de cenusa imi staruie in gura. Recunosc simptomele epuizarii extreme si a lipsei de somn. Intram in aeroport si caut o zona de asteptare. Gasesc zona de asteptare, spre care mai multe persoane se inghesuie simultan intr-una din migratiile periodice din aeroport si reusesc sa prind si eu un loc liber. Imi sprijin bagajul de marginea banchetei de plastic rosu si inchid ochii, convins ca n-am nici o sansa sa dorm in pozitia asta si cu galagia din jur. Oricata apa as bea, senzatia de uscaciune din gura si din gat nu dispare. Nu pot sa-mi dau seama nici daca mi-e foame. Mi-e somn dar stiu ca nu pot adormi. Nervii imi sunt intinsi ca pe role. Trebuie sa rezist pana la check-in-ul de maine dimineata sau de fapt se de maine seara, dupa cum il resimte organismul meu complet dereglat.