Imi indes ultimele lucurri in rucsac si apoi ma asez pe pat, asteptand ca si Traian sa termine de impachetat. In sfarsit vom porni spre casa. Am vorbit cu un amic de al Alionei, un rocker cu dintii rupti pe care l-am cunoscut ieri, sa ne duca pana la aeroport. L-am intalnit dupa interviu, cand Aliona ne-a invitat sa-l cunostem pe un finlandez care a traversat Siberia de unul singur, pe motocicleta. Cam acelasi traseu ca si noi, doar ca pana la Urali a coborat dinspre nord prin Moscova. Am fost destul de absent, asteptand ca pe ghimpi sa para echipa de la camera ascunsa.
Din pacate nimeni n-a venit sa spuna nimic legat de farsa si ma intreb daca cumva finalul nu este pana la urma in Romania. Oricum, abia in Romania se incheie cu adevarat calatoria noastra, pentru ca ea presupune si reintoarcerea. Sau poate tot lantul de ciudatenii sunt pure coincidente, si atunci tin de cu totul alta instanta decat o televizune. Iar asta este mult mai serios, inspaimantator chiar, pentru ca inca nu le-am priceput sensul si cred ca nu degeaba s-au intamplat. Am pornit la drum cu gandul secret de a avea o revelatie. Mi-am spus ca in Siberia as putea avea o dovada, un semn al existentei lui Dumnezeu. Ca ma voi intalni cu cineva care sa-mi transmita un mesaj. Nu mi-a spus nimeni nci o fraza profetica, dar s-au intamplat atatea lucruri ciudate incat nu mai stiu cum sa le leg, pentru ca nu vad finalul. In mare, am vazut cateva situatii care semanau cu fragmente din trecutul meu, si inca in ordine cronologica. Dar nu pot trage o concluzie. Poate se va lega totul dupa ce ajung acasa. Varianta cu farsa este insa cea mai plauzibila.
Il sun pe rockerul cu dintii rupti dar nu-mi raspunde. Zicea ieri ca se pregatea pentru o bauta serioasa, cu niste amici si pare ca lucrul s-a intamplat. Il sun si pe Mihail, pretenul Taniei, caruia i-am promis ca-i lasam masina. Mihail imi raspunde ca ajunge in douazeci de minute. Il intreb daca ne-ar putea duce el la aeroport si imi spune ca da. Problema transportului fiind rezolvata, nu mai avem decat sa asteptam.
Sunt vag mahmur, de la berile de aseara. Am luat niste bere si am stat in camera cu Traian, uitandu-ne la filmari. N-am baut mult, cred ca trei beri, dar am amestecat berea cu niste gin tonic la cutie si se pare ca n-a fost deloc o combinatie fericita. Am si dormit destul de putin, agitat din cauza plecarii. Indrept cuvertura de pe pat si golesc scrumiera cu o replica ce mi se invarte in cap, venita de undeva din adancurile memoriei, fara nici o legatura cu situatia. Este o fraza spusa de un fotomodel care mi s-a lipit de creier fiindca era celebrul cliseu cu frumusetea interioara. Fata spunea cu un puternic accent latin « Hello! My name is Bambi and I never dreamed that I could be a super-model. And I think the real beauty comes from inside ». Ce simpatic, e bine sa fii fotomodel, toata lumea este draguta cu fetele dragute, care trebuie doar sa fie dragute si sa asculte indicatiile. Mai ales in contextul actual, cand toata lumea vestica se straduie sa fie politically corecta nimeni nu va spune nimic rau unor fete dragute, chiar daca nu le duce capul. Chiar ca as vrea sa fiu si eu fotomodel acum, sa nu-mi bat capul cum ajungem casa ci doar sa fiu atent sa spun la timp chestia cu adevarata frumusete care vine din interior…
Rucsacul este foarte greu, l-am indesat pana la refuz. And I think the real beauty comes from inside…Desi am abandonat foarte multe lucruri in masina, tot am o multime de boarfe. Imi pare rau ca nu mi-am mai putut lua ghetele cele vechi. Deja ma leaga multe amintiri de ele. Dar la un moment dat trebuie sa te mai si desparti de obiecte… Mai ales ca Laura stramba din nas de fiecare data cand ma vede cu ele. Well, I never dreamed that I could be super-model…
Aranjez bucata de panza inflorata care tine loc de fata de masa si imi pun telefonul mobil in buzunar. Portmoneul este la locul lui. Casetele sunt la Traian. Cam asta este. Plecam din Vladivostok. Adica suntem pe aproape. Este zece fara zece, putem cobori, Mihail trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta. Interesant este ca ma asteptam sa dau la Vladivostok, daca farsa ar respecta modelul cronologic, cu cineva care sa semene cu Mamie. Asta ar fi fost ceva… Daca nu era ea, as fi plecat de pe vapor mult mai repede, imediat ce mi-as fi platit datoriile si m-as fi intors lefter.
Las cheile la receptie si iesim in parcarea pensiunii. Dacia noastra este singura masina din parcare. Pot sa spun ca a facut o treba buna, oricate emotii am avut pe drum. Important este ca a rezistat. Abia astept sa vad ce fata o sa faca Bonnecourt, reprezentatul francez de la Uzinele Dacia caruia ii inaintasem solicitarea de sponsorizare si care m-a refuzat, pretextand ca trebuia sa fie un proiect mai consistent. Renault a cumparat Uzinele Dacia si am apelat la ei pentru ca Dacia este automobilul national in Romania. De fapt Bonnecourt s-a temut evident ca expeditia nu va reusi si pe de alta parte ca masinile lor nu vor rezista si atunci s-ar fi ales cu o publicitate proasta. Cand i-am spus dezamagit ca regret ca nu se fabrica Mercedes in Romania, pentru ca ei sigur mi-ar fi dat o masina, a dat din colt in colt. Ei bine, la expeditia viitoare ma pot duce sa cer o masina oricarui mare producator. Am demonstrat ca am reusit o calatorie foarte grea cu o rabla, asa ca as pute gasi un sponsor serios pentru urmatoarea expeditie.
Mihail apare insotit de doi barbati trecuti de patruzeci de ani. Unul este mecanic, celalt politist. Au venit sa vada masina si s-o duca de acolo. Le arat unde sunt problemele, piesele de rezerva si ii dau cheile lui Mihail. Mihail sta putin pe ganduri, apoi ma intreaba daca nu pot conduce eu masina pana la agentia de voiaj unde lucreaza Tania si Julia. Julia, care ne-a ajutat sa obtinem vziele, tocmai s-a intors din strainatate. As putea cu ocazia asta s-o salut si lui ii este mai usor s-o ia mai traziu de acolo. Accept si pornesc motorul.
Il umez pe Mihail si in cateva minute ajungem langa o cladire in renovare, de pe o strada laturalnica. Copacii tin putina umbra in fata soarelui care incepe sa arda cu putere. Cobor si intram in cladire. Biroul agentiei este chiar la parter, o incapare separata de hol cu un geam mare de stcila.
Intru si fac cunostinata cu Julia si celalta colega din incapere, Olga. Iau loc langa biroul Juliei. Nu semana de loc cu sora ei. In schimb seamana foarte bine cu… Mamie. Aceeasi statura, aceeasi forma a fetei, acelasi nas, ceeasi gura cu buza de jos usor impinsa infara. In fara de culoarea ochilor si a parului, asemanarea este izbitoare. Cand incepe sa vorbeasca, realizez ca are o pronuntie ciudata, probabil deformata de faptul ca isi impinge voit buza de jos in fata. Este posibil ca asta lipsea din lista asemanarilor. Oricum, trebuie sa recunosc ca au facut o treba buna rusii astia! Asa o sosie, mai rar! Oare cat timp or fi cautat? Exista doar doua posibilitati sa stie cum arata Mamie: fie fografia din cutia in care tin actele si alte lucruri de genul asta, care este acasa si la care nu aveau acces decat cu permisunea Laurei, fie intrand pur si simplu pe adresa mea de e-mail, unde exista un mesaj de la Mamie cu fotografia ei atasata. Pana la urma care-i insa ideea? Ca jocul continua ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu