K 85 - Furtul fotografiilor

Muzica inceteaza la fel de brusc pe cum a inceput si lumea incepe sa se imprastie. Atmosfera festiva a durat in jur de o ora. Ne ridicam si pornim catre blocul in care ne vom petrece prima noapte la Vladivostok, in timp ce zona se umple de figuri dubioase pe masura ce oamenii imbracti de plimbare se scurg in sens invers.
Biletele de avion sunt pentru samabata la amiaza. Nu prea am chef sa stam toata saptamana la Vladivostok. Orasul este pe cat de scump pe tat de urat. Ma opersc sa imi leg un siret si cand dau sa-l ajung din urmna pe Traian care o luase inainte, vad ca sta de vorba cu o pereche in jur de 40 de ani. Ma apropii, curios de subeictul de la care a inceput discutia, pentru ca Traian vorbeste deja de masina. Il intreb cu voce scazuta de unde ii stie si imi spune ca tipul, care este foarte beat, l-a luat la intrebari, vazand-ul ca este strain. Omul ma priveste cu fixitatea betivului agresiv si ma ia de ceafa, ca sa ma poata privi in ochi. Ii apuc mana drepta ca pentru salut, dar de fapt vreau sa am un minim control in caz ca ii trece prin cap sa ma pocneasca. Scandalul pluteste in aer. Ma gandesc ca trebuie sa spun cuvintele potrivite ca sa-l calmez pe betiv, pentru ca evident are chef de harta. Ingrijorarea de pe chipul partenerei este evidenta. Ambii vorbesc engleza. Ea este arhitect, iat el pilot. Incantat de cunostinta, zic. Pilotul aproape ca imi trage un cap in gura si ma eschivez in ultima clipa. Nici el nu parea foarte hotarat, asa ca miscarea se termina intr-o ciocnire nesigura capetelor noastre. Femia sare sa-l prinda in brate. Omul se desprinde de mine si se lasa sa alunece in genunchi, imbrtaisa-ndo pe femei care il mangahie pe cap ca pe un copil. Din priviri ma inteleg cu Traian ca este momentul s-o luam din loc si lasam cuplul cuprins de melancolie etilica ruseasca sa isi fac declaratii.
Traversam bulevardul si urcam treptele care dduc catre blocul cocotat pe panta, in timp ce inserarea coboara lent. Ajung lanaga masina si imi scot rucsacul cel mare din prtbagajul prin de praf. Deschid ursa sa-mi iau din masina si vad ca ceva pare diferit. Lipsete un sca de dormit si rucsacul meu mic, in care tin n paratul de fotografiat si actele masinii. Ma uit peste tot, rascolind lucrurile. Degeaba, lipseste rucsacul in care aveam aparatul cu fotografiile de la Irkutsk incoace si Cd-urile cu toate celelate fotografii facute de cand am pornit la drum. Nu gasesc nci telefoanele mobile.
-Cineva ne-a furat rucsacul cu aparatul foto, ii spun sfarsit lui Traian.
-Ne-a furat rucsacul ? Pai nu ne-am inteles ca nu-l lasi nciodata din mana ? sare le la mine. De ce l-ai lasat ? Adica am ramas fara poze ? fara toate pozelel ?!?/
-Da, am ramas fara poze…
-Bai, nu pot sa cred, iar ai facut o tampenie !
Din nou, vina se sparge in capul meu. Usa din spate nu se inchide bine, dar nu mai sunt sigur daca ceva a fost fortat sau nu. Oricum, incuietorile sunt atat de slabe incat nu e greu sa le descui si cu cel mai simplu speraclu. Din nou traiesc aceeasi senzatie sinistra ca atunci cand am vazut masina indoita. Dar deja doua ghinioane sunt prea mult pentru o singura zi. Vladivostok-ul este fara drept de apel o mare dezamagire. Ma gandesc ca as putea pune un anunt langa masina, ca vreau doar fotografiile, iar hotul poate sa-si pastreze aparatul foto. Apoi imi dau sema ca ar fi absolut inutil.
-Hai sa mergem, ii spun lui Traian. Asta este, n-avem ce sa mai facem.
-Si telefoanele?
-Pai am crezut ca sunt la tine…
-Nu-s la mine ! Am ramas si fara telefoane ! Nu mai avem nici o legatura cu Romania! AM ramas singuri aici! Cine sa mai stie de noi?
-Dar stiam ca sunt la tine, raspund eu.
Traian se cauta prin bzunare si pruin rucsac.
-Nu-s, imi raspunde incruntat. Nu sunt!
Imi aprin o tigara si ma las pe vine, spijinidu-ma de gardul metalic al parcarii. Nu ma pot obisnui cu ideea ca amzbarcit-o tocmai la sfarsit. Ce dracu' se intampla? Toate sunt pe dos. Atata chin ca sa mai luam un sut in fund la final.
Imi iau rucsacul si intru in scara. Traian vine dupa mine si urcam in lift fara o vorba.
Gazda ne deschide si-i dau banii, dupa care intram in camera in care pe langa patul existent, a mai instalt un pat pliant. Ma duc sa dechid fereastra si privesc lumintele care sclipesc mai jos. Pur si simplu nu ma pot obisnui cu ideea ca m ramas fara fotografii. Daca este o noua poanta? Sa de toti dracii in sinistrul simt al umorului ruseesc ! Mi-aduc aminte de glumele pe care le stiau prietenii mei basarabeni, crecuti in fosta URSS si cum nu pricepeam cu de ajungeau sa se tavaleasca de ras la chestii care mie nu-mi pareau nicidecum amuzante. Rusii sunt altfel, imi ziceau, cu ochii in lacrimi. Nu poti sa-i intelegi daca n-ai crescut acolo. E alta lume. La dracu, e alta lume care ma dezamageste cumplit!
Ma asez pe patul pliant, lasandu-i-l pe celalat lui Traian, care simt ca m-ar strange de gat. Dar oare se preface sau chiar n-a fost pus la curent cu noua smecherie? Poate ca s-au gandit sa rada de amandoi deodata… Oare totul mi se pare? Sau pur si simplu ultimele aranjamente au ca scop doar sa ne toace nervii si sa facem o prostie?
-Uite, erau la mine telfoanele… Eray=u in borseta… mormaie Traian.
Adica telefoanele erau la el? Ce-u cu circul asta? Nu cred ca nu stia ca le are. E o aiurela cretina! Si vreau sa se termine! Vreau sa se tremine ininte sa incep sa ma dau cu capul de pereti!
-Da-mi telefonul! Ii zic.
-De ce sa-ti dau telefonul ?
-Ca sa dau telefon!
-Cui sa dai telefon ? Nu vezi in ce hal esti?
Intrebarea lui mi se pare extrem de stupida. Cum adica in ce hal sunt? Sunt cu nervii la pamant si vreau sa vorbesc cu laura, singura perosan in care am incredere in moentul de fata.
-Vreau s-o sun pe Laura! Da-mi telefonul!
-Nu ti-l dau ! Dac ii spui o prostie
-Da-mi telefonbul, vreau sa vorbesc ! E telefonul meu !
-Da’ daca nu-lt tineam eu, acum nu-l aveai!
Replica asta este logica, dar apartine de o logica puerila. Intind mana si Traian imi da in cele din urma telefonul. Formez numarul si aud dupa ce sun , tonb de ocupat. Inseamna ca Lura mi-a inchis si ma va suna inapoi. Tlefonul suna in cele din urma si raspun.
-Alo !
-Alo, salut ! aud eu vocea degajata a Laurei. Habar n-are de rahatul care ni se intampla.
-Laura, e nasol aici!i-au furat rucsacul cu paratul foto si toate fotografiiile de pre drum….
-ti-au furat aparatul ? O, imi pare rau… Lasa….
-Vreau sa se tremine odata farsa asta tampita ! spun eu, sperand ca mesajul meu ajunge la idiotul care a pus la cale toata tarasenia.
-Dar nu nici o farsa ! spune Laura brusc nervoasa. Nu e nici o farsa ! continua, incercand sa adopte un ton mai amabil.
-Ba e o farsa si tu stii foarte bine! ii intorc eu vorba
-Nu e nici o farsa, iti repet! spune ea si simt ca face mari eforturi sa isi stapaneasca iritarea, pe un ton sec, care ma scoate cel mai tare din sarite. Intelegi? Nu e nici o farsa! Trebuie sa pircepi!
Ma simt extrem de singur si deznadajduit. Ba stie foarte bine ca este o farsa!
-Parca vorbesc cu un robot ! Aveam nevoie sa vorbesc cu cineva ca re sa ma inteleaga si tu imi raspunzi de parca ai fi un robot! spun si simt asa un val de furie incat arunc telefonul din mana.
Carcasa se desface in bucati si Traian il pescuieste de pe jos, dupa care se repede la mine cu pumnul ridicat.
-Ce faci, tampitule ! Vrei sa ramanem fara telefon ?
Mana lui oscileaza si incele din urma renunta sa ma pocneasca. Sunt socat. Traian vrea sa ma loveasca! Dupa totate tampeniile de pana acum, asta pune capac!
Ma ridic si ma duc catre fereastra dar dintr-o data ma simt coplesit de gandul ca toate eforturile de pana cum au fost inutile si ceva rau se va intampla in curand. Nu mai inteleg nimic. Poate chiar nu este o farsa. Dara atunci toate concidentele ciudate ma sperie si mai tare. Dau sa ma sprijin de perete si mana ajunge pe un raft de lemn, care se prabuseste cu mare zgomot. Traian ramane incremenit pe pat, privindu-ma cu ochi holbati, in timp ce ma aplec sa culeg raftul. Usa se dechide si batrana apare furioasa. Dau sa-i explic ce s-antamplat dar nu spune decat ca vrea ca maine dimineata sa plecam cat se poate de repede. Daca as putea, as pleca chiar acum direct acasa. Dar nu pot si distanta pe care am lasat-o intre casa si locul in care sunt acum se dilata ca un vid negru doar cand incerc sa mi-o inchipui.
Totul pare absurd si fara sens. Ma duc la ferestra si priviesc in gol. Imi scot o tigara, mi-o aprind si brusc un hohot de plans mi se desprinde din cosul pieptului. Nu mai pot sa-mi stapanesc spasmele si trupul mi se scutura in convulsii ritmice. Imi aud icnetele si nu mi le pot controla, oricat de penibile le consider. Ma uit in jos, la intunecimea de langa bloc si vad iesirea din scara si niste gunoaie imprastiate pe acoperisul plat de la iesire. Farsa din The Game se termina cu saltul in gol al lui Michael Douglas, care cadea pe o saltea in sala in care toti prietenii il asteptau ca sa-i ureze la multi ani. Jos nu e decat cimentul murdar. Ma simt oribil si continui sa incnesc spasmodic. Oare ce se va intampla cu mine?