Drumul se bifurca si pentru moment ezit, nestiind pe care parte sa ma incadrez. Imi dau sema ca este doar o bucla dubla, in jurul unor gropi, dupa care cele doua brate se reintalnesc. Accelerez din nou cand trecem de portiunea denivelata constat ca masina sta mult mai bine pe drum la peste 90 de kilometri la ora. Apas in continuare pedala si acul vitezometrului trece de punctul vertical catre dreapta, spre gradatia de 100 de kilometri la ora, apoi catre 110. N-am mai mers cu viteza asta niciodata pana acum. Maximul a fost 100, cred ca prin Ukraina. Masina se inalta inca putin si inertia dobandita face ca denivelarile sa se transforme intr-o succesiune uniforma. Huruitul pietrisului sub roti ma impiedica sa aud foarte bine zgomotul motorului, dar senzatia de uniformitate a miscarii ma face mentin viteza de 100 la ora, care mi se pare cea mai buna. Acum inteleg ca daca mai exista portiuni suficienet de intinse unde se poate rula cu viteza asta, atunci intr-adevar sunt sanse ca in trei zile sa ajungem la Habarovsk, daca nu pana la Vladivostok.
Timp de vreo jumatate de ora am condus ca la raliu, simtind adrenalina la fiecare semi-derapaj al masinii pe stratul de pietris cu praf gros. Acum trebuie sa reduc din nou viteza, pentru ca pe directia principala drumul este blocat. Este o rampa pe care doua buldozere niveleaza terenul. Trebuie sa ocolim prin dreapta si sa coboram mult sub nivelul la care se va inalta autostrada. Mergem o vreme in paralel cu terasamentul inalt, care se ridica la vreo trei metri deasupra noastra. La un moment dat ma hotarasc sa ma catar pe el si putin lipseste sa nu raman cu rotile ingropate in pietrisul inca netasat. De sus vad ca in scurta vreme va trebui sa cobor din nou pe drumul lateral, sau mai bine zis pe urmele de roti din drepta, pentru ca urmeaza o portiune cu pietre foarte mari. Gasesc o portiune pe care pot cobori spre dreapta. Un tanar cu panataloni de salopeta si o bluza portocalie ne priveste cu insistenta. Ajung in dreptul lui si ne saluta cu zambet pana la urechi. Intreb cat kilometri sunt pana la Mogocha si ne face semn ca avem de mers inainte. Reiau intrebarea si intreb cati kilometri. Sta un pic pe ganduri si zice 80. Dar unde mergem, ne intreaba. La Vladivostok, raspund. Tipul rade, enervandu-ma. Ceva pare in neregula cu el, pe langa firul de saliva care i se prelinge pe barba cand rade. Sa fie un element strecurat de «colegi»? De la intrarea pe drumul rau si camionagii foarte binevioitori de la popasul de ieri seara, care s-au oferit sa ne ghideze, n-am mai observat nimic suspect. Firul de saliva sta in continuare suspendat pe barbia tipului cu bluza potocalie. Si-l sterge stangaci, dar continua sa aiba un zambet tamp pe fata. Cu asta? «Asta» e Dacia noastra si intrebarea lui ma face sa-i raspund apasat «Cu asta !».
Accelerez, dar nu pentru multa vreme, caci drumul incepe sa coboare sinuos. Coboram tot mai mult in viraje stranse si la un moment data desi calc frana, masina se repede spre exteriorul curbei. Trag tare de volan, si apas pedala de frana pana la podea, fara sa simt nici o rezistenta. Un val de spaima ma cuprinde brusc, dar mai apuc sa trec din viteza a treia intr-a doua, fortand frana de motor. Calc repetat frana si nu simt nimic, in timp ce inertia masinii suprasolicita motorul, facandu-l sa urle amenintator.
-Traiane, tine-te bine! Am ramas fara frane! ma intorc eu scurt spre el.
Traian ma priveste fara un cuvant, dar vad ca se schimba la fata. Parca totusi nu-i vine a crede.
-Daca nu se termina curbele astea, ori crapa motorul ori intram in sant! Mi-e frica s-o bag intr-a-ntaia! mai zic eu strangand de volan care vibreaza, incercand sa anticipez curbele.
Masina pocneste din toate incheieturile, din cauza vitezei cu care intru pe serpentinele aproape la 180 de grade. Nu am decat 40 la ora si totusi este mult prea mult pentru virjale foarte stranse.. Dintr-odata, fazele comice din filmele cu masini ramase fara frane devin infricosatoare. Stanga, apoi dreapta, inca o data stanga si drumul coboara relativ drept. O usurare imensa se pogoara asupra mea. Drumul merge pe langa o line de tren, probabil Trans-Siberianul. Desi sunt concentrat asupra huruitului nesanatos al motorului, apuc sa vad detalii ca liziera de copaci prafuiti de pe dreapta, sinele de pe terasamentul inaltat la vreun metru si jumatate fata de drum, pe stanga si niste cladiri indepartate in fata.
Masina se opreste in cele din urma, dupa ce a mai inaintat cam 200 de metri pe loc drept.
-Ce ne facem? intreaba Traian. Stii sa repari franele ?
-Sper sa stiu… Depinde ce are… Bine ca n-am intrat in sant, spun eu cat pot de calm, de si nu sunt.
Acum am scapat de o coliziune, in schimb fara frane nu-mi dau sema cum am putea circula, chiar si pe un drum relativ pustiu, ca cel pe care suntem. Teoretic, se poate merge si fara frane, dar ar fi un dublu calvar. Cobor si-mi aprind o tigara, ca sa-mi fac curaj sa vad ce-i cu franele. Pana acum pot spune ca am avut noroc cu toate defectiunile. Sper ca vom fi in stare sa facem si reparatia asta. Adica trebuie sa remediem necazul, pentru ca pur si simplu nu pot accepta ideea ca ramanen blocati tocmai aici, pe cea mai dificila portiune.
Sting tigara in praful gros si urmatorul gest este sa-mi scot alta. Sunt total anapoda! Indes pachetul inapoi in bzunar si ingenunchez langa roata din fata. Imi bag mana prin spatele cauciuclui si pipai tamburul. Nu simt nimic deosebit. Ma mut la roate din spate si repet operatiunea. Simt ceva umed si lipicios. Ai trebuie sa fie problema. Imi scot mana si urmele de lichid de frana de pe degete imi confirma pe deplin ca defectiunea este la roata din stanga spate.
-Aici e baiul, ii spun eu lui Traian, care ma priveste incordat. Cred ca s-a spart garnitura.
-Si ai rezerve ?
-Da, am doua, ii raspund, usurat ca de data asta n-am mai patit ca atunci cand ni s-a defectat carburatorul
si n-am avut piese de schimb.
Verific si celelalte doua roti, dar nu gasesc nimic suspect. Trebuie sa dau roata jos, asa ca scot cricul si cheia de roti.
-Pune niste bolovani sa blochezi rotile, ii spun lui Traian in timp ce ma apuc sa ridic masina pe cric.
Sunt curios daca ar interveni colegii de la camera ascunsa in cazul in care nu reusesc sa repar masina. Gandul este tentant, dar prefer s-o reparam singuri. Macar sa raman cu satisfactia ca n-am avut parte de nici un ajutor in plus. De fiecare data am reusit sa facem ceva si sa ajungem in service prin forte proprii, deci ne-am descurcat singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu