N-am mai avut parte de controale de politie de dinainte de Ekaterinburg si ultimul post de control pe langa care am trecut, fara sa fim opriti insa, a fost la Irkutsk. Asa ca mi se pare normal sa trecem din nou prin rutina deja obisnuita inainte de Chita, ultimul oras de pe drumul asfaltat. Semnalizez si trag pe dreapta, langa cladirea cenusie a postului de control, oprit de ridicarea bastonului alb-negru.
Militianul cu vesta antiglont si pistol-mitraliera pare mai fioros din cauza privirii de lup pe care o au ochii de un albastru foarte deschis, sticlosi si reci. Fata are trasturi colturoase iar buzele palide, stranse, au colturile in jos, ca si cum omul ar avea ceva foarte amar in gura sau ar incerca o mare nemultumire. Deschid portbagajul, asa cum mi se cere si astept. Militianul nu pare foarte interesat de portbagaj, in schimb se apuca sa rascoleasca prin lucrurile imprastiate pe bancheta din spate. Abia acum, stand langa masina, simt ce duhoare raspandesc hainele murdare si prosoapele inca umede. Cred ca si tapiseria scaunelor este imbibata de mirosul acru, de transpiratie repetata. Astazi expira reghistratia facuta la Lystvianka si stau ca pe ghimpi cat timp politistul rasfoieste actele. Cand incepe sa ciocaneasca cu degetul in formularul lipit pe pasaport in care sunt stampilele de reghsitratie simt un nod in gat si imi caut cuvintele prin care sa explic cat mai convingator ca tocmai ne indreptam spre un hotel unde vom face o noua reghsitratie. Degetul aratator al politistului se ridica de pasaport si traseaza o miscare scurta in dreptul beregatei. Pricep ca imi arata astfel ca reghistratia expira si faptul capata gravitatea urcarii pe esafod. Inteleg cuvantul denghi – bani. Dau sa deschid gura, intrebandu-ma daca dramatismul situatiei este jucat sau din contra, colegii cu farsa n-au apucat sa anunte cine suntem. Mi-ar placea prima varianta, pentru ca deja sunt epuizat dupa patru nopti dormite sau mai bine zis, ne-dormite in masina. Aaaa-ul cu care incep ramane in aer, cand politistul este strigat din postul de control si porneste brusc intr-acolo, lasandu-ma sa stept cu gura cascata.
Zece minute de asteptare, care devin plumburii ca si cerul pe care nori mari il intuneca intermitent. Apoi omul-lup iese afara, dar ma ignora, oprind un camion. Se apuca sa-i cerceteze actele si scena incepe sa semene cu cea de la Voronej, cand militienii ne-au cerut mia de dolari ca sa putem trece mai departe. Pe de o parte acum cunosc stilul, pe de alta exista un amanunt real de care se pot lega. Imi termin tigara si o pornesc in urma politistului cu ochi de lup, care intra din nou in birou. Ajung langa el si-i cer cu tupeu politicos actele. Ma priveste pret de cateva secunde, apoi am senzatia ca ar da chiar sa zambeasca. Ii spune ceva colegului asezat in spatele biroului, care ridica ochii spre mine. Acesta ma intreba unde este masina si se da mai pe spate cu scaunul, ca s-o vada prin fereastra care este in stanga lui. Omul se intoarce spre mine si mai intreaba, prietenos de-a dreptul, daca venim din Romania. Este un fel de intrebare retorica, foarte des intalnita in dialogurile cu politistii, care astfel marcheaza fie raspunsurile pe care vor sa le auda, fie tine loc de conversatie. In cazul de fata, este cea de a doua varianta. Aprob binevoitor si omul imi intinde actele, rostind un singur cuvant :
-Sciasliva!
Asta este forma scurta de la urarea «drum bun», la care raspund cu un «multumesc» al carui sfarsit se aude prin usa deschisa, din cauza vitezei cu care mi-am insfacat actele si-am decolat spre masina.
Colegii de la camera ascunsa probabil si-au facut datoria, altfel nu-mi pot explica schimbarea brusca de atitudine a politistilor, ma gandesc eu in timp ce demaram. Poate si stradaniile mele de a nu fuma in locuri publice, unde m-am gandit ca ar fi logic sa-si amplaseze camerele, au fost la randul lor observate. Oricum, mi-am redus programul de fumat, chiar daca asta este un stres in plus.
Drumul pare sa ocoleasca orasul si la un moment dat ne intorcem pur si simplu, pentru ca ne dam seam ca am ratat un drum lateral insignifiant, singurul care ar parea sa duca spre oras. Intr-adevar, asa este, drumul ingust duce catre oras, pana la care mai sunt vreo doi kilometri. Norii incep sa se imprastie si soarele straluceste din nou cu putere. Un autor romantic ar face mai multe eforturi sa asocieze starea naturii cu starea noastra sufleteasca, caci radiem de fericire, scapati de controlul care parea sa se termine prost. Ce continua sa ne uimeasca este lipsa de indicatoare, care aduce a secretomanie desueta. Daca cineva ajunge pana la Chita, nu cred ca lipsa unui indicator il va face sa rateze orasul, chiar daca trebuie sa caute un acces invartindu-se in jurul lui.
Cu moralul foarte ridicat, ma simt gata sa rezolv chestiunea absolut imperioasa a unui schimb de ulei, pentru ca dupa Chita intram pe cei 1800 de kilometri de drum rau, cea mai dura parte a expeditei. Uleiul pe care l-am pus in Romania a fost unul mai ieftin si s-a innegrit deja. Cred ca si cel de cutia de viteze are nevoie sa fie completat, pentru ca schimbatorul merge tot mai greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu