Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

sâmbătă, 9 octombrie 2010

K 64 - Renii de fier ai Selengăi

Trecem din nou pe langa balciul care tot nu si-a inceput programul si traversam catre strada pietruita cu acces pietonal. O muzica instrumentala se aude din difuzoarele prinse de stalpii metalici si atmosfera este dintr-o data alta decat atunci cand am ajuns eu in zona prima data. Parca toti cei de pe strada sunt mult mai curati si mai bine imbracati. Ca si cum s-ar fi pregatit pentru filmare, ma mai gandesc. Mergem incet spre capatul strazii si un baiat de vreo zece ani, cu o geanta mare atarnandu-i pe umar si un megafon in dreptul gruii, anunta ceva din care nu inteleg decat cuvintele «snimaiet» si «kamera», care inseamna «filmeaza» si repectiv «camera». Suntem singurii care filmam si oricat ma uit in jur, nu mai vad pe nimeni. Cele doua cuvinte mi se invart in minte si oricat ma straduiesc sa inteleg ce zice pustiul, nu reusesc. Daca se refera la noi? Inca un episod din farsa? Bataie de joc direct in fata? Pustiul cu megafonul tine locul regizorului? Si de ce se invarte in continuare in apropierea noastra?
Merg mai departe inca nedumerit de cuvintele care zbarnaie din megafon. O inscriptie de pe o cladire din dreapta imi spune ca suntem langa muzeul de istorie. N-am filmat nici un muzeu de cand suntem pe drum, asa ca ar fi o ocazie. Platesc taxa pentru filmare si ne petrecem urmatoarea jumatate de ora prin salile muzeului, care pastreaza mobila de epoca, fotografii si documente legate de transformea Irkutsk-ului dintr-un avanpost pentru comertul cu blanuri intr-un oras industrializat in perioada comunista.
Cand iesim, atmosfera pare din nou cenusie. Nu se mai aude muzica si pe strada parca au navalit numai cersetori. Si ceilati oameni au fete incruntate si preocupate. Persoanele bine imbracate si zambitoare de acum jumatate de ora au disparut ca prin farmec. Este ca si cum fiindca am terminat filmarea au disparut si figurantii.

Ne cumparam niste placinte prajite in ulei si trebuie sa-mi impart portia cu liota de copii care cersesc in zona. Ceasul imi arata ca este doua si jumatate. Ar fi timpul sa ne intoarcem la masina si sa ne vedem de drum.
In jumatate de ora facem cale intoarsa si foarte repede gasim iesire din oras. Dupa ce traversam un pod metalic peste un fluviu tulbure, pe care harta mi-l indica ca fiind Selenga, suntem din nou pe ruta trans-siberiana. Cateva culmi se ridica deasupra platoului pe care fluviul si-a croit mai multe brate. Vegetatia este imprastiata in palcuri de padure, accentuand verdele mai deschis al ierburilor inalte, maturate de vant.

Un monument amplasat pe panta abrupta a unui deal ce se ridica la aproape 100 de metri de la nivelul soselei, in dreptului unui alt pod metalic, imi atrage atentia. Sunt doi reni din metal pe un postament de stanca, iar undeva si mai sus, niste stalpi de lemn vopsiti in rosu si albastru, intre care sunt legate sfori pe care atarna fasii de carpe colorate, delimiteaza un loc de ceremonial mongol. Ne hotaram sa oprim pentru o filmare si urc cu Dacia pe panta abruta, pana la un platou de la jumatatea dealului.
In timp ce Traian filmeaza, fac fotografii si ma sui chair langa cei doi reni. Unul are un corn rupt, prin care se vede golul carcasei metalice in care este turnat. De sus, ghicesc ca prin ceata orasul Ulan-Ude. Selenga, care izvoraste din Mongolia, isi duce apele maronii in directia lui, curgand mai departe spre Lacul Baikal.

Dupa ce cobor de pe inaltime, incerc sa ma fotografiez singur. Privesc monitorul camerei si imaginea este foarte stearsa, pentru ca am apasat din greaseala unul din butoanele de reglaj. Fotografia este intersanta, pentru ca abia mi se ghiceste chipul, pe fundalul stalpilor mongoli. Exact asa ma simt cum ma reda fotografia. Sters si golit de puterea care isi scurge din mine ultimele picaturi. Sunt flamand dar nu mai simt foamea si am nevoie de somn dar nu pot dormi.
Un grup de turisti care a urcat pe platou cu o masina alba tulbura linistea si ma face sa ma ridic de pe panta unde m-am lungit asteptand ca Traian sa termine fimarile. Coboram din nou in vale, pe sosea. Imediat dupa pod, gasesc o portiune pe unde pot cobori catre apa. Oricat de tulbure ar fi, Selenga ma atrage ca un magnet. Sunt atat de murdar incat transpiratia ce imi siroieste pe tot corpul transforma statul de praf de pe mine intr-o mazga usturatoare. Probabil cu aceeasi densitate ca si a malului din apa. Pe malul prafuit, acoperit de o iarba cu fire rase si groase, cresc smocuri de salcii. Urme de foc si resturi de gunoaie arata ca locul este vizitat destul de des.

Ma dezbrac si si ma grabesc sa intru in apa rece si foarte tulbure. Curentul este puternic, chiar daca la suprafata miscarea este camuflata de opacitatea pe care aluviunile o dau apei. Oricum ar fi apa, faptul ca pot inota ma relaxeaza si ma invioreaza. Traian mi se alatura si dupa ce inotam o vreme, incepem o operatie hilara, aceea de a ne sapuni peste stratul de mal pe care l-am colectat din apele intunecate ale Selengai.

Un comentariu: